Cuvintele. Scurt manual de întrebuințare.

Vreau să spun câteva lucruri despre viața cuvintelor. Orice cuvânt, luat în el însuși, este un termen general, nu se referă la un obiect, o entitate, o situație anume. Această perspectivă este una logică, însă problema pe care o deschide depășește terenul aerat al logicii.

Incaptabila bogăţie a vieţii concrete este jignită de subsumarea la termeni generali, însă fără trecerea prin mediul acesta general nu am putea comunica nimic. Cuvintele, fie ele metaforice sau exacte, nu păstrează, la propriu vorbind, nimic din savoarea şi carnea concretului, oricât am încerca să instanţiem o situaţie anume, un obiect sau o persoană anume. Faţă de aceste instanţe, limbajul în general nu are propriu-zis viaţă, e neutru, nu arată explicit concretul din care a survenit, de aceea are nevoie de oameni care să-i dea suflu nou, să-l întrupeze. Este nevoie de o pricepere destul de precisă pentru a recupera experiențele proprii, gândurile și senzațiile proprii, și a le converti verbal.

Imaginați-vă că trebuie să descrieți cum arată Brad Pitt, pentru cineva care nu îl cunoaște. Cu ceva efort, vă puteți aduce clar în minte imaginea acestei persoane. Bun, însă acum trebuie trecută această imagine în cuvinte. Cât de repede veți face trimitere la o altă persoană de notorietate cu care împărtășește anumite trăsături? Nu neapărat pentru că imaginația dumneavoastră e leneșă, ci pentru că nu puteți descrie în cuvinte, pe cont propriu, ceea ce aveți vizual în minte, așa că recurgeți la referințe pe care sperați ca interlocutorul să le cunoască, ca să scăpați de corvoadă.

Cele mai amănunţite descrieri (şi găsim unele extrem de reuşite în operele literare) folosesc de fapt doar cuvinte intrinsec generale, iar efectul invocator de concret pe care îl pot avea ţine de măiestria celui ce descrie, de ne-banalul cuvintelor pe care le foloseşte, precum şi de sensurile pe care le construieşte, pe care le stabileşte treptat, le are şi ajunge să le aibă în comun cu cei cărora le vorbește în scris.

În cazul lecturii, cititorilor li se propune participarea la un sens comun prin implicare treptată la desfăşurarea operei. Însă interacţiunea nu prea există, propunerea a fost deja depusă în întregime (chiar dacă nu se dă imediat ci treptat) şi autorul s-a retras, chiar dacă ne duce către o zonă pe care vrea să ne-o împărtăşească şi care e perpetuu interpretabilă.

Să ne gândim la situații în care sensurile cuvintelor se stabilesc prin interacțiuni concrete. Voi apela la o sintagmă clişeu, pe care am ocazia aici să o fac mai plăcută – „limbajul îndrăgostiţilor”. E cazul minimal (în doi) de instaurare de sensuri comune, e un limbaj inaccesibil celor neutri, celor exteriori. Alte cazuri cu aceeași funcție ar fi cele obținute prin raportare la cei cu care trăim, cu care ne împărtăşim viaţa cu toate ale ei – şi cu aceştia ne stabilim sensuri comune, un „acasă” al cuvintelor din care putem pleca în călătorii. Limba şi cultura în care ne-am format, cărţile pe care le-am citit ne-au dat la rându-le sensuri participative ale cuvintelor, moduri de a le înţelege.

Chestiunea formidabilă în cazul „limbajului îndrăgostiţilor” este că sunt stabilite ex nuovo sensuri, prin participare şi instaurare directă. La fel se întâmplă şi între prieteni, când se stabilesc zone de sens împărtăşite într-un teritoriu tăiat din limbajul general, prin jocuri, determinări, discuţii comune.