Neîncrederea ca inadecvare socială

 Textul ce urmează are ca reper articolul domnului Bălășescu, care se referă la încredere și care poate fi găsit aici.

I. Subscriu la ideea că încrederea este esențială pentru viața unei societăți/comunități. Am reținut cu deosebire o formulă sintetică bine pliată pe societatea românească: urmărirea intereselor proprii împotriva intereselor celorlalți, și nu conjugat cu interesele celorlalți. Totuși, sunt câteva neajunsuri în exercițiul de problematizare întreprins de domnul Bălășescu. 

 Consider că plecând de la încrederea ca predictibilitate demersul este prea vag, chiar denaturant. O să încerc să argumentez. Predictibilitatea își datorează o mare parte din sens teoriilor științifice, încercând să descopere legități sau probabilități pentru anumite aspecte ale realității. Într-un context mai degrabă politic, nu tot ce este predictibil este și socialmente constructiv, bun, util. Viața noastră sub comunism, sistemul însuși erau destul de predictibile. Chiar și neîncrederea în celălalt, care a ajuns să ne fie caracteristică, chiar și pasivitatea noastră civică sunt predictibile, pentru că se manifestă ca fenomene constante - de aceea și putem vorbi despre ele. De altfel, eu chiar așa înțeleg citatul dat de domnia sa: nu poți să ai încredere în Melanie, dar poți avea avea încredere că Melanie se va comporta coerent cu ea însăși, în orice sens al acestui comportament, fie el mai bun sau mai rău, corect sau incorect. 

Predictibilitatea înseamnă, în sens social, un tip de comportament ce permite ipostazierea, prin recurență. Dacă încercăm să înțelegem simplu ce înseamnă om de încredere, sau om "de cuvânt" (cum avem noi o vorbă), vedem că ne referim la un om care își respectă cuvântul, care este coerent în fapte și cuvintele care le însoțesc. În mod recurent, acel om și-a respectat cuvântul dat. La acest tip de predictibilitate cred că se referă domnul Bălășescu, tip care, desigur, nu este științific, dar care are nevoie de alte câteva determinări pentru a fi înțeles bine. Căci predictibilitatea este doar o stabilitate care ne permite să operăm cu devenirea (în cazul nostru social-umană), fiind neutră axiologic. Astfel, atât seriozitatea, respectul, cât și mârlănia, înșelăciunea sunt/pot fi egal predictibile.

II. Altfel spus, mai avem nevoie și de altceva, pe lângă predictibilitate, dacă vrem să ajungem la încredere. Domnul Bălășescu, dezvoltându-și ideile, definește doi factori importanți ce sunt chemați să asigure predictibilitatea, adică să concure în a persuada actorii sociali să nu trișeze: a) la nivel infra-legal, relațiile umane sunt reglate de cutume, valori comunitare, evaluări și expectanțe care trasează modalități de acțiune și de evaluare a acțiunilor: pe scurt, faptele sunt tratate pe axa merit sau vină (praise versus blame); b) la nivel legal, avem de-a face cu norme juridice care acoperă relațiile dintre indivizi, entități, stabilind procedural vinovăția sau nevinovăția (guilty versus not guilty). 

Înțeleg că modelul proiectiv de ansamblu pe care îl are în vedere aici este cel al unei stabilități a societății și a relațiilor inter-umane (ca sens macro-social al predictibilității), stabilitate ca bună poziționare a societății pe baze legislative, economice și morale preponderent corecte (așa cum ne reprezentăm țările civilizate). Ori, domnul Bălăsescu găsește fără a se înșela că nici unul dintre acești factori nu lucrează în direcția asta. 

La nivel infra-legal, lucrurile sunt mai degrabă răsturnate valoric: meritoriu e să te descurci, să te îmbogățești prin orice mijloace găsești accesibile, pe când efortul de a trăi în mod onest este luat drept inadaptare, prostie, impotență. E de ajuns o privire aruncată către lumea "personalităților" autohtone pentru a devoala ce valori domină această lume a noilor îmbogățiți, a noilor bufoni mediatici. La nivel legal, complicitățile dintre cei ce fură și cei ce sunt nominalizați de Stat (de noi) să îi prindă și să-i judece au erodat credibilitatea justiției, astfel că a ajuns o naivitate să crezi că puterea judecătorească și instituțiile de control protejează interesele noastre comune. 

Cumva, nivelul acesta legal este primul care ar trebui să funcționeze pentru ca starea de lucruri să se îmbunătățească. Fericită dar utopică ar fi acea țară unde nici nu mai e nevoie de dreptate instituțională pentru ca oamenii să acționeze corect. Nu mă pot abține să dau următorul exemplu, care arată cât de prost așezate sunt lucrurile. În relația Stat-contribuabili, iată cum funcționează dubla neîncredere: a) Statul își justifică nivelul crescut al taxelor și impozitelor prin aceea că doar unii (cei care produc și sunt corecți, evident) plătesc aceste taxe, deci ele trebuie să fie mari pentru că baza de colectare este scăzută, datorită plajei mici de impozitare și incorectitudinii; b) cei ce justifică neplata taxelor argumentează că sunt prea mari și că nu au încredere că Statul va folosi fondurile adunate din colectare pentru a le reîntoarce în societate, pentru a îmbunătăți viața tuturor, considerând că vor fi furate de cei ce manageriază bugetul de stat. În tot acest cerc vicios, evident că cei corecți au cel mai mult de suferit: ei muncesc, își plătesc partea lor, însă nu li se întoarce mai nimic înapoi, datorită dublei incorectitudini: din partea Statului (a celor care îl manageriază prost și/sau necinstit, subminând domeniile unde Statul e responsabil: infrastructură, învățământ, transporturi, sănătate, justiție, cultură) și din partea celorlalți, care prin neplată nu contribuie la venitul comun al Statului (diminuându-l) și în plus joacă neloial pe o piață mai mult sălbatică (defavorizându-i pe cei ce joacă cinstit).

III. Readucând discuția la nivelul infra-legal, intrăm în complicata lume a valorilor românești, pe care voi încerca să o abordez acum istoric. Domnul Bălășescu are dreptate, deși nu întru-totul, atunci când identifică obsesia constituirii statului Român pe independență, și nu pe libertate sau egalitate. Are dreptate atunci când afirmă că valorile circulatorii în mentalul autohton au un caracter închis (insula de latinitate, obținerea și apărarea independenței, ortodoxia în raport cu Europa catolico-protestantă), suspicios când e vorba de alte valori cu care intră în contact. La vremea sa (secolul XIX, începutul secolului XX), idealul de independență era adecvat spațiului românesc. Problema nu e că trebuia să fi ales un alt ideal la acea vreme, ci că românii nu au știut/nu au avut timp să construiască mai departe, să treacă la proiecte sociale, la valori comunitare adaptate contemporaneității. Perioada interbelică a fost o efervescență cultural-spirituală elitistă (ce lucra la o identitate culturală românească, subsecventă independenței), mai degrabă decât o dezvoltare social-economică. Caragiale surprinde exact momentul în care românii încep să intre în roluri sociale autonom-emancipate, cu tot comicul, toate discrepanțele aferente. Era cumva inevitabil să fie așa, însă era un drum bun. Ori, instaurarea comunismului a resetat valorile sociale, a lovit în elite, a anulat orice tendință de coagulare pe interese legitime private. Comunitatea nu s-a construit prin suma intereselor, ci a fost decretată, indivizii aveau rolurile prestabilite, și unii și-au intrat în rol al naibii de bine. 

Revoluția din 1989 a arătat cât se poate de clar că un obiectiv de ordinul independenței sau al libertății la nivel general este important dar nu suficient. Românii și-au dorit atunci libertate, și era legitim, însă nu erau pregătiți să-i facă față, nu erau pregătiți să o mențină, nu știau ce înseamnă o societate liberă și ce trebuie FĂCUT pentru a nu deraia în oligarhie. Naivitatea acelor minți căutătoare de libertate și demnitate presupunea că, dacă se ridică vălul totalitar, societatea se va așeza DE LA SINE pe drumul spre Europa de Vest, iar hienele vechiului regim se vor retrage în peșterile anonimității. Ori, privatizările din primii ani post-revoluționari arătau că, dimpotrivă, hienele s-au înfruptat primele din libertate, dându-și seama că Statul nu e păzit, ba mai mult, că pot re-acapara Statul, pot domina o societate incapabilă de a se coagula constructiv, pot prospera chiar mai bine decât în vechiul regim. Nu știu de ce, dar părem să nu învățăm nimic nici chiar din această istorie recentă: aud în ultimul an multe voci prin mass-media care afirmă că cel mai important ar fi acum să plece de la putere Băsescu și Boc. Ca și cum, odată cu acești indivizi, s-ar retrage din activitate și toate hienele, toate practicile corupte care se întind pe nervurile societății. A privi astfel lucrurile este perdant din start, amintind de eludarea problemelor printr-un țap ispășitor, care trans-substanțiază toate fărădelegile. 

IV. Până aici, am mers pe o oarecare prezumție de nevinovăție/nepricepere (a comunității) în ceea ce privește încrederea autohtonă, pe conjecturi istorice la nivel tectonic. Însă excesul de nevinovăție dăunează grav societății, mai ales când ea este coruptă. Dacă justiția întârzie în a își materializa funcția, dacă instituțional Statul eșuează în a sluji contractul social, e de așteptat ca de jos în sus, de la reprezentați către reprezentanți, să urce nemulțumiri, critici, proteste, voci noi și îndreptățite care să modifice status quo-ul. 

Însă, deși pălmuiți de sărăcie, cetățenii nu reacționează. De ce? Pentru că societatea noastră actuală nu este coagulabilă, nu este compusă din cetățeni care înțeleg să acționeze vasele comunicante social-economice, din recunoașterea celor mai competenți, nu e ierarhizată pe merite, nici măcar pe clase (ce simplu pare marxismul!), ci în categorii slab identificabile, inegale și obscure. 

Pot ieși toți românii în stradă mâine dimineață, pot face grevă o lună de zile împotriva felului în care se fac pe ei înșiși să trăiască: rezultatul va fi același, vor trăi la fel. Democrația se sfârșește în mod fericit atunci când îl alege pe cel mai competent pentru ca acesta să găsească soluții la o problemă politică, pentru a reînvia la următoarea alegere. În afara politicii, cunoașterea nu este democratică (exceptând, eventual, dreptul la educație), un profesor de școală nu este un simplu cetățean al comunității locale ales pentru acest rol, un doctor nu este ales democratic să opereze pe creier, un om de cultură nu prin vot își validează creațiile (nici prin exemplare vândute: în nici 50 de ani manualele de literatură ar conține doar Sandra Brown, Coelho, Mihaela Rădulescu, Harry Potter), tot la fel cum nu carnetul de partid (ca democrație indirectă) ar trebui să decidă cine conduce o școală, un spital, un inspectorat de oareșce fel. 

V. Societatea contemporană este esențial ierarhie: de cunoștințe, profesii (în fiecare dintre ele se creează un standard de excelență: e absurd să spui că toți cizmarii sunt egal de buni la ceea ce fac), valori, decizii, reguli. Societatea este, în același timp, joc de putere, pliat pe această ierarhie, joc extrem de greu de jucat corect. Aici își are democrația (dar și justiția!) rolul esențial: de a controla și corecta manifestările celor aflați în poziții de putere social-economică. Societatea ar mai trebui să fie esențial redistribuire: pentru că economia permite în primul rând acumulare de capital, statul trebuie să intervină pentru a realiza redistribuirea socială a banilor: pentru asta există taxe diferențiate, impozite, fonduri de pensii, șomaj, sănătate, educație, etc. 

VI. Poate ar trebui ca în primul rând să nu ne așezăm speranțele (chiar și încrederea) acolo unde nu pot rodi. Poate, în al doilea rând, ar trebui să nu rămânem doar la speranțe. Primim, de 20 de ani, lecții dure despre eșecurile în a trăi într-o responsabilitate comună. Așteptăm să facă ceilalți primii pași spre corectitudine, spre demnitatea noastră. Așteptăm recunoaștere de la ceilalți din jur, fără să luptăm pentru posibilități de a o primi. Când un întreg sistem social funcționează pe șpagă, când bunăstarea financiară a multor categorii profesionale se bazează pe bani care ocolesc transparența și bugetul comun, cine va face primul pas spre corectitudine? Aceste întrebări sunt la baza țesuturilor sociale, pe când alegerile parlamentare și prezidențiale odată la 4 ani sunt doar un vârf de iceberg, și chiar că nu îmi pasă dacă îl colorăm portocaliu, albastru sau galben, câtă vreme structura sa e aceeași. 

Vom putea respira în propria țară când și dacă vor apărea în spațiul public poziții bine-precizate care să limiteze legitim liberul plac al puterii politice, care să o descleșteze de pe instituții ce ar trebui să o limiteze. A fost în van să credem că partidele aflate temporar în opoziție sunt o astfel de forță. Am invocat profesii bugetare ce ar putea ocupa asemenea poziție. Așteptăm de când am intrat în UE un arbitraj corect, o presiune exterioară. E extrem de improbabil ca revolte populare interne să ofere o astfel de presiune, câtă vreme nu știu unde să apese. Societatea civilă e un copil orfan, și noi așteptăm să obțină respectarea drepturilor omului în centrul de plasament unde a fost detașată – metafora asta se referă îndeosebi la autonomia ei financiară, poate mai exact la cei care ar trebui să o constituie. Suprapunerea între autonomie financiară și persoane responsabile civic este prea mică pentru a produce societate civilă. 

Dacă ne uităm la Germania, mai precis la pactul de solidaritate semnat după căderea zidului Berlinului pentru a echilibra economic Germania nou-unită, vedem că încă sunt defazaje (șomajul e dublu în Est - 12 față de 6 la sută, s-au făcut și încă se fac eforturi și investiții puternice pentru a face zona estică atractivă economic). Deci, cu cele mai bune premise de revigorare, un teritoriu ieșit din comunism încă are greutăți în a se auto-susține. Somnul a fost greu și lung, la fel și neîncrederea. 

Să nu ne așteptăm la ritualuri simbolice de trecere (cum am trăit aderarea la NATO și UE), la lideri mesianici, la recompense din senin după perioada grea prin care trecem. Suntem în plină corupție, nu doar a unor politiceni pe care îi putem înlătura la alegeri, ci, până în periferiile instituționale, ușile prin care trebuie să trecem se deschid încă prin ”ungere”. În anii 90 era la modă metafora cu tăiatul cozii câinelui, recomandându-se o tăiere rapidă și completă. Cred că am cam pierdut câinele, dat fiind că problema e prea complicată pentru a avea soluții asupra cărora se poate produce un acord sau iniția un protest.

VII. Căutăm ieșirea, intrarea, rezolvarea, izbăvirea, dreptatea, stăm sperând să vină o zi, o forță care să se limpezească lucrurile. Toate acestea sunt așteptări, expectanțe. Pentru a fi mai mult decât atât e nevoie de a acționa în aceste direcții. O revoluție ar fi inutilă, pentru că nu există o forță explicită, totalitaristă care domină țara. Puterea politică poate fi schimbată legal, democratic. Ce să schimbe revoluția mai mult decât atât? Termitele ce macină structura socială sunt mult mai insidioase, sunt în ADN-ul nostru, suntem chiar noi, sau mulți dintre noi. Este vorba despre coruptibilitatea noastră, tendința de a profita de un avantaj provenit din poziția ocupată, de a încălca reguli pentru avantaj propriu sau reciproc cu alți câțiva, în detrimentul exercițiului general aplicabil al unei reguli. 

Există deja în mentalul nostru o maximă morală strâmbă, pe dos, care poartă un adevăr la fel de șui: cei care nu fură, nu fură pentru că nu pot, pentru că nu ocupă poziția care să le permită asta. Cunosc mulți oameni care își proiectează imaginativ ipoteza ocupării unei astfel de poziții (nedeținând-o), întrebându-se dacă ei ar fi corecți sau ar fi și ei coruptibili. Un adagiu al acestei maxime spune că, în chiar ipoteza în care o persoană corectă ajunge într-o astfel de poziție, întreaga rețea existentă în jurul ei este mult prea coruptibilă pentru a-i rezista (ce să mai spunem despre a o îndrepta...). Deja, în mentalul nostru, a ocupa o poziție cu acces la bani publici este o tentație copleșitoare, sau, dacă reziști tentației, ești oricum prins într-o Mafie extrem de persuasivă. Un al doilea adagiu spune așa: pozițiile importante social sunt ocupate de persoane corupte, coruptibile, corupătoare – acestea vor face tot posibilul pentru a respinge orice tentativă de curățare, reglementare, îndreptare a domeniilor în care ele activează. 

Iată un mecanism al coruperii și neîncrederii destul de sofisticat, căruia istoria este provocată să-i răspundă. 

Împotriva Moldovei

Înainte de a stârni umori, menţionez că este un articol al lui Mircea Eliade(de găsit în cartea sa, Profetism românesc, vol. I, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.), scris în 1928, deci la ai săi 21 de ani (vârstă la care Cioran scria Pe culmile disperării) şi că acest „împotriva” nu este politic, nici economic, ci spiritual, şi că nu este vorba de ţinutul de peste Prut, pe atunci existând România mare. 

Pentru început, voi începe să îl redau, sumar. Primăvara era pe cale să vină, Eliade părăsea Bucureştiul pentru o vreme, pentru a se dedica, eroic, unei munci de lectură pe care ştim bine că ştia cum să o îndeplinească. După o digresiune despre o anume fatalitate a intelectualului de a nu se putea bucura de întreaga ingenuitate a împrimăvărării, a feminităţii sau a naturii fără ca mintea să-l trimită la cărţile citite, Eliade îşi adună energiile pentru a se dedica muncii. 

Reuşeşte, ajutat de impulsurile primăvăratice, să dea un sens eroic eforturilor sale, însă spune: „cu toate acestea, m-am întors întristat şi deprimat în salonul prea luminos”. Trece fără să câştige în dispoziţie prin Praeludio con fuga de Bach, câteva sonate beethoveniene, Grieg, Madame Butterfly. Apoi reia digresiunea şi o transformă în aversiune, întrucât starea în care se afla îl trimite la „acea insuportabilă nostalgie a literaturii moldoveneşti”, la „tristeţile Medelenilor”, la „perversitatea predărilor, voluptatea tristeţilor dilatate în fantezie, voluptatea unui romantism atenuat şi dulceag, crescut în umbra dealurilor Iaşului…”. 

Şi spune apoi: „Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră este lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate … o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – prea frumoasei, prea căutate, prea talentate. … N-a dovedit ea prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuirea totală?. … Ea n-a înţeles niciodată şi nu va putea înţelege valorile şi elanurile virilităţii”.

Acum, la aproape o sută de ani distanţă, aceste rânduri se adaugă de la sine unei perspective mai generale asupra pasivităţii acestei zone geografic-culturale (de fapt nu numai a Moldovei, ci a României întregi), care circulă subteran în mentalul nostru, şi cu care nu ştim ce să facem. Poţi să zici că „Deşteaptă-te, române!” este la fel de valabil astăzi ca şi acum o sută de ani. Numai că nu „barbarii de tirani” sunt vinovaţi, ci noi înşine. Eliade, în drumul său spre o reuşită obţinută printr-un gen de efort spiritual permanent care nu ne este prea familiar, s-a lovit de această pasivitate, a trebuit să lupte cu ea, fiind nevoit să caute „ajutor străin”, atitudini de viaţă spirituale din altă parte care să îl sprijine în a persevera, a se lupta pentru a se obţine pe sine.

Îl voi lăsa un moment pe Eliade. În prezent, toţi tinerii care primesc stagii în străinătate descriu această experienţă ca pe o evadare dintr-un mediu care pare să fie contrar avânturilor, care pare a fi într-o accedie permanentă. Am văzut ce găsise Eliade de blamat pentru asta –practica şi literatura renunţărilor, a consumării propriilor neputinţe pe post de faivocloc. Ce cauze am găsi astăzi? Fac întâi, din punct de vedere al surselor motivării, distincţia între avânturi personale şi mediul în care te găseşti, apoi aş întreba simplu, în legătură cu a doua sursă: unde este de găsit un accent concurenţial în mediul nostru universitar, cultural şi spiritual? Cine concurează, de exemplu, o poziţie universitară care este ocupată de domnul X? Cine îl ţine în priză? Cine îl motivează să se menţină la curent cu ce se gândeşte în restul Europei? Cu ce cărţi publicate la care edituri se construiesc poziţii de profesor universitar? Cine e responsabil de aberaţiile emise de pe poziţii academice? În ce zonă liberă şi onestă a spaţiului public pot fi criticate acestea?

Se pare că nu există concurenţă ci doar ocurenţe, că nu testăm şi re-evaluăm poziţiile, cunoştinţele şi ideile, că pasivitatea este prin aceste locuri deja proverbială. Inexistenţa criticii eficiente – una care să schimbe ceva, în cel criticat şi în spaţiul public, resemnificarea ei în atac la persoană şi frustrare a celui aflat în afara sistemului, fac ca lucrurile să nu cunoască un „mai bine”. Îmi puteţi da un singur exemplu de critică publică asumată public de cel criticat?

Per ansamblu, lăsând la o parte destinul privat al fiecăruia, nu mergem deja către un viitor comun pe care am renunţat să-l schimbăm în bine, deşi nu ne place cum arată? Şi nu cumva acest lucru ne face în continuare personaje ale literaturii „moldoveneşti” împotriva căreia toţi viitorii „Eliade” ai culturii noastre vor trebui să lupte? Sau ne vom amăgi că tocmai din zone cât se poate de potrivnice ies nişte „Eliade” mai buni?

Extras dintr-o logică socială minimală

Plec de la premisa că în România politicul viciază socialul în mod fatal. Altfel spus, că această luptă dominantă pentru cine să conducă guvernul, instituţiile şi fondurile de stat polarizează societatea până la ultimul ţânc dintr-un sat moldav ce are nevoie de o amărâtă de alocaţie pentru ca părinţii lui să considere că e bine să existe.
Partea cea mai nefericită e aceea că o polarizează în jurul câtorva găşti mari, numite din lipsă de discernământ partide politice parlamentare. Mecanismul e simplu în esenţă şi extrem de pervers: acel partid care păcăleşte cel mai abil, prin orice mijloace, "alegătorul" că el este soluţia cea mai puţin imorală, va avea acces la resurse financiale şi decizionale ce l-ar bulversa spontan pe respectivul "alegător", dacă vreodată ar afla quantumul şi puterea pe care le oferă unor marionete care i se perindă prin faţa ochilor, cerându-i "sprijinul".
Ce nu înţeleg este cum de grupurile profesionale sociale majore acceptă atât de uşor această obedienţă. Profesorii, medicii, cei din justiţie, oamenii de afaceri, producătorii şi industriaşii nu au o voce şi o atitudine în raport cu dansul strâmb al politicului. În loc să pună o presiune pozitivă pe deciziile adesea lăutăreşti dar cu substrat cert de interes propriu ale politicienilor, acceptă să fie terfeliţi prin acceptarea tacită a mersului lucrurilor şi prin a servi punctual, prin indivizi coruptibili, interesele politicului.
Dacă, în loc să participe la această horă grotescă a incompetenţei, sindicatele din învăţământ, sănătate şi justiţie, asociaţiile patronale şi producători şi-ar reprezenta propriu-zis interesele, şi-ar apăra integritatea profesională şi nu ar accepta mângâieri minore pe creştet contra voturi, partidele politice nu i-ar mai putea avea aşa de uşor la picioare.
Cum se poate uşor identifica, problema aici este cea a dependenţei acestor profesii de conducerea politică. Însă lucrurile ar putea sta cu totul invers, la propriu: nu partidul de la putere ar decide cine conduce un inspectorat, un spital, o curte de justiţie (şi toate partidele de până acum au schimbat oamenii ce conduc astfel de instituţii când au preluat puterea, fără nici o excepţie), ci aceste grupuri profesionale ar decide cine ajunge la putere, în măsura în care cei aleşi le înţeleg nevoile şi acceptă oameni profesionişti la conducerea propriilor instituţii.
Însă, lucrurile stau mai prost decât ar fi minim acceptabil. Sindicaliştii sunt corupţi, oamenii de afaceri sunt complicii partidelor, forurile superioare din justiţie nu sunt credibile. Mă întreb cum de membrii acestor profesii şi activităţi acceptă atât de facil să fie reprezentaţi de oameni care nu îi reprezintă, mai mult, care întreprind fapte ce înjosesc demnitatea respectivelor profesii. Altfel spus, un grup profesional reprezintă o micro-societate care ar trebui să se organizeze în sensul celei mai bune reprezentări a propriilor interese, echilibrate în raport cu întregul social.
Profesorii ar trebui să aibă o conducere sindicală care să fie o voce puternică atât în zona legislativă cât şi în cea executivă, să direcţioneze puterea socială a celor câteva zeci/sute de mii de profesori către acel partid care înţelege să le sprijine poziţia. Atunci, nu profesorii ar fi agenţi electorali în teritoriu, ci ar fi reprezentanţii unei profesii care poate să limiteze legitim şi binevenit bunul-plac al politicului.
În România mai toată lumea vrea salarii mai mari, fără să facă efortul mental de a afla cum se pot obţine. Dacă profesorii vor salarii mai mari, atunci inevitabil vor trebui să se polarizeze (chiar dincolo de credinţele personale) către acea putere politică (existentă sau posibilă) care să obţină fonduri bugetare de stat mai consistente, care să producă un mediu de afaceri consistent. Întotdeauna profesiile de stat vor trăi bine doar dacă economia în ansamblu merge bine. Într-un mediu economic subnutrit nu vor exista resurse care să susţină educaţia; dacă bugetarii sunt majoritari pe piaţa muncii, atunci balanţa bugetului este sfărâmată. Dacă mai mulţi cheltuie bugetul decât participă la buget, de unde bani pentru educaţia, sănătatea şi bună-starea socială pe care statul ar trebui să le ofere?
Iar dacă cei din justiţie preferă să pactizeze cu interesele de îmbogăţire ale câtorva potenţaţi, asigurându-le complicitatea în faţa legii, iar fiscul preferă să evite "anumiţi" datornici, de unde să rezulte o societate competitivă, o economie cu reguli transparente, care să producă bunăstare bugetară din propria bunăstare şi bună aşezare legislativă?
Nedumerirea mea este aşadar: unde ne sunt grupurile sociale care să înţeleagă aceste lucruri, căci politicienii ştiu unde ne sunt.

Presa românească și posibila ei calitate

Liviu Mihaiu, guvernatorul, a stârnit o întrebare pentru emisunea de duminica asta: presa de scandal sau presa de calitate?. M-am decis să-i răspund și eu cu un comment, pe care m-am gândit să îl pun și aici.

Societățile actuale au ca principală oglinda a lor mass-media. E ceva de neconceput acum 200 de ani. Ca întotdeauna, mutațiile majore sunt greu de înțeles, și de obicei sunt înțelese post-factum la o distanță destul de mare. Oricum, oameni serioși s-au gândit în ultima sută de ani la ce înseamnă această oglindă. Un răspuns simplu nu există, pentru că mass-media reflectă întreaga complexitate socială. Ratingul înseamnă exact ce înseamnă votul într-o democrație: validarea publică a unei anumite alegeri. Desigur, vorbim în termeni cantitativi: cei mulți (alegerea cu cea mai largă popularitate) decid ce vedem și cine ne conduce.

Dumneavoastră întrebați ce alegem; este deja decisă această alegere în sublima societate românească, decisă cantitativ. Convertirea calitativă a cantității este suprema provocare umană, dar și limita ei. Gândiți-vă ce înseamnă educație de masă, consum de masă, cultura de masă, și gândiți-vă la dezideratul aproape impotent al intelectualilor și al oamenilor activi cu bune intenții de a ridica calitatea acestora. Acum ceva secole, creștinismul a încercat, și a reușit într-un fel, să transforme calitativ masele, să le insereze valori superioare. Însă mesajul său s-a diluat, a expirat.

Ca în orice oglindire, marea masă a unei comunități ocupă marea parte a imaginii, și desigur se vor găsi câțiva purtători de discurs (cel mai adesea măscărici) care să ocupe prim-planul discursiv dar și vizual, validați quasi-în întregimea lor de mase.
Întrebarea dumneavoastră este: cum să intervină în tot aceste peisaj presa de calitate?
Răspunsul occidental a fost: pe nișe, pe un anumit culoar mass-media, cu un anumit public țintă.
Consider că vechea aserțiune cum că presa ar fi a patra putere în stat poate fi valorizată pozitiv doar de presa de calitate. Ea este oricum putere: pe lângă a fi oglindă este și mediul principal de manipulare. Daca te uiți tot timpul într-o oglindă deformată (cu intenția cuiva sau nu) vei considera negreșit că așa ești, deformat.

Condiții simple ale presei de calitate:
1. oameni de calitate (profesioniști pe zona în care activează, și obligatoriu având și cultură de ansamblu, care să îi lege de celelalte zone ale societății) - sincer, în Romania nu prea avem așa ceva, și asta se vede după graba cu care mass-media caută scandalul în discursurile politice, evitându-se cu grijă partea serioasă și de fond a unei probleme. E atât de jenant să iei la întrebari un politician pentru nu știu ce nuanță minoră, sau o invectivă, în loc să îi judeci în cunoștință de cauză activitatea într-un domeniu. Un jurnalist bun ar trebui să știe aproximativ la fel de bine ca un politician domeniul în care o problemă apare. La noi nu prea știu nici unul nici celălalt!
2. libertatea acestora de a activa (asta e cea mai dificilă cerință, întrucât nimeni nu plătește pentru adevăr, nici un centru de putere nu este curat, puterea nu e dreaptă, ci dreptatea se stabilește în funcție de putere - măcar cu asta să rămânem de la Nietzsche).

Presa își poate valoriza pozitiv puterea doar prin criticarea direcțiilor în care societatea se îndreaptă. Criticarea nu înseamnă să-l fuți la cap pe unul aflat într-o poziție influentă cu tot felul de întrebări impotente (asta văd cel mai adesea la tv). Ci înseamnă să înțelegi tu, jurnalist, în primul rând, cum e structurată o societate, cum circulă banii și deciziile, efectiv să faci un analog civil și mai liber al instituțiilor și structurilor sociale. O dezbatere publică trebuie facută documentat și organizat, cu spațiu temporal suficient și cu muncă temeinică în afara scenei de dezbatere (asta lipsește mai mereu, atât din partea moderatorilor cât și a invitatilor. PS: trei cifre dintr-un raport nu înseamnă documentare), nu sub tirul unor întrebări în care jurnaliștii sunt impertinenți și decid câte zeci de secunde are un ministru să-ți răspundă.

Cu respect, Gim Grecu

Lenea şi frica

Într-un post anterior (Amnezia românească) descriam impresii personale din chiar ziua alegerilor, atrăgând atenţia asupra unor aspecte destul de grave: atomismul electoral, lipsa de programe politice a partidelor, sentimentul unei uriaşe trădări.

Astăzi, la ceva distanţă de ce scriam atunci, sentimentul acela s-a adeverit, mai mult decât mă aşteptam. Noua coaliţie (monstruoasă, imorală, bulversantă) deja s-a instalat, fără timiditate, remuşcări, regrete. Se simte bine, se răsfaţă într-un mediu politic pe care îl ocupă aproape în întregime monstruozitatea ei.

E monstruozitate doar dacă îţi permiţi luxul de a avea memorie. PDL-ul s-a definit şi a intrat în jocul politic ca alternativă ceva mai serioasă la PSD - partidul care aminteşte de famiglia Borgia, în varianta post-comunistă. Acum, şi-a anulat identitatea. PNL-ul a făcut acelaşi lucru în guvernarea trecută. Mediul politic devine astfel indistinct, unificându-se în intenţia de a controla centrii economici si sociali prin care banii intră şi ies.

Nu mai avem diversitate, poliarhie, nu mai are cine critica. Singurul reper e Uniunea Europeană, care a arătat deja când ne-a primit că ştie să închidă ochii destul de mult. Deci, toată chestiunea se va reduce la reglajul dintre politicul românesc şi UE, unde se decide cât se poate fura şi cât investi în dezvoltare.

Lipsa opiniilor critice sugrumă respirabilitatea spaţiului comunitar. În România critica se face prost, foarte prost, înspăimântător de prost. Mă refer în primul rând la presă. Accentul cade mai mereu pe scandal, pe evidenţierea cât mai colorată a neregulii, care, cu cât e făcută de un personaj mai cunoscut, cu atât e mai bine (asta în partea de eveniment). Atitudinea critică e păstrată pentru editorialişti, care iau lucrurile în mod personal şi domină moral şi sapienţial scena socială. Ei nu greşesc, ei dau sfaturi subtile, ei înţeapă.

Apoi mă refer la oameni şi la presupuşii lor vectori: societatea civilă. Aici lucrurile stau şi mai prost. Societatea civilă atrage uneori atenţi asupra unor nereguli, dar sprijinul social pentru aceasta e quasi-nul. Ce-ar mai fi? Ar trebui măcar grupuri sociale sau economice coagulate de interese comune (sindicate dar nu numai) să ia atitudini critice şi să propună noi reguli. De la sindicate ştim doar depsre măriri de salarii. Atât. Alte grupuri? Nu am la cunoştinţă să existe. Grupul IMM-urilor e vândut din naştere, la nivelul liderilor decizionali, puterii. Agricultorii nu sunt uniţi, ei mor de foame. Bugetarii vor salarii şi atât. Despre restul? Tăcere.

Mă gândesc că un filosof precum Kant îşi numea filosofia critică (a raţiunii). Dar ce înţelegea el prin critică? O atitudine. De modificare a ideilor şi credinţelor vremii. De la a pune sensul lucrurilor într-un dincolo de noi (metafizica teologică şi cosmologică) la a pune sensul în noi (asta a fost treaba lui şi a făcut-o foarte bine). Cei ce gândim. Oameni. De la a te supune unor idei pentru că aşa îţi sunt spuse şi date la a lua pe cont propriu exerciţiul gândirii. Critica sa e pasul imediat inferior revoluţiei. În revoluţie bulversezi puterea, în critică, fiecare îşi păstrează funcţia socială, însă în spaţiul public fiecare este îndemnat să aducă argumente pentru modificarea unor direcţii sociale care nu merg bine. În felul acesta puterea e direcţionată, corectată.

Kant se întreba: de ce un aşa mare număr de oameni preferă să fie conduşi de alţii, să primească de la alţii aflaţi în posturi de conducere sensurile vieţilor lor, în loc să îşi ia pe cont propriu viaţa? El a dat un răspuns: lenea şi frica.

Amnezia românească

Alegeri în plină desfăşurare. Primele exit-poll-uri. Sentimentul generalizat că undeva e o mare trădare. Că o farsă (un fel de capcană a unui Malin Genie) ni se joacă.

Varianta uninominală a alegerilor (care nu e aşa de uninominală de fapt: "O analiza a legii mi-a aratat, la a doua lectura, ca sistemul este 80% proportional si nu uninominal, la care se adauga o serie de distorsiuni care vor face ca multi dintre cistigatorii in colegii sa ramina fara un loc in parlament in detrimentul perdantilor. Acum, cu sondajele si simularile in fata, sociologii atrag, tirziu si ipocrit, atentia asupra acestor lucruri", citat Andreea Pora, revista "22", 28 noimebrie) a făcut să cadă în uitare un lucru esenţial, fără de care partidele nici nu au raţiune de a exista: programele politice (nu electorale).

Astfel, varianta aşa-zis uninominală le-a servit de minune partidelor (poate acesta a fost de fapt mobilul votării ei), care s-au văzut eliberate de agasanta chestiune de a aduce în public propriile programe. Ca şi cum, ţara a fost pulverizată în atomi (colegii electorale), numai în interiorul acestora propunându-se tot soiul de mini-programe politice, în fapt nerealizabile fără consens centralizat în partide.

Astfel, majoritatea discuţiilor din jurul alegerilor s-au purtat (superficial şi cu iz de scandal) pe duelurile din fiecare colegiu, urmând ca la sfârşit (după alegeri) să se adune medaliile fiecărei echipe, să vedem cine va lua aurul (la propriu).

O amnezie generală a alegătorilor, şi una mult mai vinovată a actorilor mediului public (mass-media în principal) face ca să nu avem în faţă alternative ale viitorului politic al ţării, să nu cerem asemenea alternative. Tot ce vedem este o perindare de personaje lugubre, în dueluri fragmentate. Imaginea de ansamblu va fi făcută după alegeri, când ceva cu sens ar trebui să se re-închege. Însă tot ce se va putea închega vor fi aceleaşi meschine partide pe care le ştim prea bine. Nu se va trans-substanţia nimic. Transformarea mult aşteptată a nivelului politic nu are de unde veni, căci cine să o producă? Un joc al procentelor, reglat de dansul agonistic al unor marionete învechite pe scenele judeţene?

Este impardonabilă tăcerea (sau uitarea) de care s-a făcut dovadă în România acestor zile. Dacă până acum partidele se încordau în a promite tot soiul de chestii mai fanteziste sau ambiţioase în prag de alegeri, acum s-au văzut scăpate de această sarcină. Şi culmea, nimeni nu le-o mai cere. Asta cu toate că, la următoarele alegeri, modalitatea prin care puteai să-ţi dai seama cât e de serios e un partid care a condus, e să pui faţă în faţă programul propus şi realizările. Fără program (un proiect de ansamblu, o perspectivă, care poate face măcar dovada unei viziuni prealabile), un partid nu are raţiune de a fi. E o adunătură de oameni care au aceeaşi culori pe hainele de campanie şi sunt, cel mai probabil, prieteni de afaceri. Şi care guvernează adaptându-se pe loc şi după bunul plac circumstanţelor.

Este o dovadă de imaturitate patologică această amnezie naţională care a făcut ca mutarea verbală a accentului alegerilor pe uninominal să bulverseze orice plan politic de ansamblu, şi, culmea, nimeni să nu ceară asta. Am uitat deja de ce mergem la vot şi ce fel de viitor ar trebui să avem.

Cine mai cântă "Deşteaptă-te, române"?