(Câteva) Epigrame locale

Unui universitar ieșean

Universul se dezbracă
Când vorbește dumnealui
De secrete și, din jenă,
Se aruncă în Bahlui.

Unui june poet ieșean

Versul tău e prea subtil
Pentru mintea mea modestă
Parc-ascult pe disc vinil
Operă rupestră.

Propunere de epitaf pentru primarul actual al Ieșilor

Din praf cu toții ne-am născut
Se spune în cărți sfinte
Cu praf orașul mi-am umplut
C-am tras învățăminte

Interpretare biblică la o imagine găsită pe net

Un Iov post-modern, pe morman de bălegar (reziduu al turmelor sale, deci al ”capitalului” său)
Cui îi va cere socoteală?

Anti-știre

Studiile arată că 99% din cei care se aruncă de pe clădiri înalte se răzgândesc până jos.

Ce-am învățat/aflat din chestia asta?

Am fost, încă sunt un spectator uluit al dialogului pe care Mihai-Răzvan Ungureanu l-a avut cu Mihai Gâdea, manager Antena 3. Nu știu dacă țineți minte scena finală din filmul Burn after reading, în care agenții aceia speciali se întreabă ce ar trebui să înțeleagă din tot ce puseseră cap la cap de-a lungul filmului. Exact așa mă întreb și eu: ce naiba ar trebui să înțeleg/em după discuția asta?
Câteva lucruri îmi sunt clare: a) MRU i-a arătat lui Gâdea că acuzo-văicărelile sale nu rezistă de la sine unor cerințe de logică argumentativă (acesta fiind, totuși, un contra-argument formal - dacă un agramat enunță prost o descriere a unui pericol, nu mă apuc să îi critic gramatica, decât dacă știu că nu e nici un pericol de fapt; a argumenta că nu e nici un pericol e cu totul altceva și nu se face prin corectarea logicii discursive a agramatului); b) Gâdea nu a reușit să treacă de acest test și să îl scoată pe MRU din spațiul său de siguranță discursivă, pentru asta având nevoie de reformulări și argumente bine întemeiate care să penetreze o problemă, nu să perpetueze în a o descrie naiv; c) MRU a arătat că preferă să savureze sadic un adversar media slab pregătit, străbătând întreg ringul în pași agili de antrenament, fără a avea totuși respectul pentru auditoriul larg de a spune mai mult decât câteva truisme deștepte, bine pliate pe o logică instituțională.

În ce îl privește pe Gâdea, deși tentația de a generaliza cu privire la nivelul de pregătire al jurnaliștilor e mare (și hrănită de multe alte exemple și practici), mă pot restrânge la a spune că este depășit profesional de poziția ocupată, și aici mă refer la capacitățile sale intelectuale și comprehensive. 

Cât despre MRU, descrierea pe care a făcut-o sieși și acțiunilor sale trecut/prezent/viitoare mi-a amintit de versurile lui Alexandru Andrieș din melodia Șefu`. Referitor la marea deszăpezire, a fost și ferm cu autoritățile dar și empatic cu victimele; în ”criza morfinei” a luat și măsuri imediate dar are în vedere și structuralitatea sistemului sanitar; logica instituțională îi funcționează elvețian, prin urmare nu crede în concedieri punctuale ale incompetenților, totuși crezul său e unul al responsabilităților individuale, în care fiecare trebuie să își facă treaba; e prim-ministrul unui guvern politic dar nu are nimic de-a face cu interesele partidelor care îl alcătuiesc, deși se conformează deciziilor politice ale acestora. Altfel spus, e adeptul armoniilor generalizate, în care și individul și sistemul contează, în care competența, munca irigă întreaga suflare a țării, în care puterea și opoziția împing împreună căruța spre viitorul bine al țărișoarei. Dacă deocamdată lucrurile nu stau așa, tot ce trebuie să facem e să îi acordăm suficient timp.  

Una peste alta, apreciez pozitiv exigențele dialogale formale ale lui MRU (deși nu vor avea mare efect în practicile media; le apreciez dintr-o simpatie intelectuală), sunt de acord cu truismele sale instituționale (cum altfel???), e categoric bine că a intervenit punctual prin demiterea câtorva persoane ce ruinau instituții și programe (POSDRU și CNADNR), însă discursul său este inuman de birocratic și formal, precum un ceasornicar ce îți vorbește îndelung despre mecanică, determinanți gravitaționali, când el fusese întrebat cât e ceasul și cât de întârziați suntem.

Acum, ce ar trebui să înțeleg/em?
Că Gâdea (și presa) problematizează prost, știam.
Că MRU va acționa în mod potrivit, la timpul potrivit, în circumstanțele potrivite, atunci când va avea toate informațiile potrivite, îmi e foarte clar, după discursul său de aseară.

Mi-o fi scăpat ceva?

Not to be or to be?

Îi dau dreptate necondiționat președintelui nostru: sunt prea mulți filosofi în țara asta! Necazul cel mare este că sunt mai toți de proveniență stoică și nihilist-creștină. Nu știu dacă la baza acestor profunde concepții se află: columna lui Traian, neantul valah de după romani, stepele rusești, vinul românesc, ciobănașul moldovean mai naiv decât întreaga sa turmă, meșterul Manole visând la Catedrala Mântuirii Neamului, promovarea turistică excelentă a traiului indecent de umil precum și a vieții de apoi (evident sub prea-înaltul patronaj al Patriarhiei: explore the heavenly gardens!), pura și simpla cerință ca posmagii să fie măcar muiați (din Creangă, pentru cei mai puțin inițiați în clasici), doinele de jale pe care nu le mai știe nimeni, Eminescu pentru că nu mai e citit, Caragiale pentru că s-a râs de noi în loc să ne ia în serios, marxism-leninismul filtrat de proletcultismul autohton, contractul social de tip CAP (cooperativa agricolă de producție, pentru cei mai noi decât ”omul nou”), conflictele cu privire la sensul vieții iscate cu școala hedonistă a lui Guță și Vijelie, lichelele care nu sunt nici cât negru sub unghie deranjate că sunt lichele, sentimentul românesc al ființei în gip (CTP-ul nu poate lipsi din destinul nostru), guvernarea sub Traian (Băsescu).

Însă știu precis că dacă n-am fi atât de stoici și nihilist-creștini (dacă n-am fi atât de supuși, fataliști, pesimiști, neîncrezători că această lume permite gesturi prin care, măcar odată-n viață, să contăm), dacă am avea o doză minim-rezonabilă de utilitarism, pragmatism, ateism chiar, dacă am vedea viața ca efort personal întins la limita superioară de suportabilitate, efort destinat parțial unei lumi comune cel puțin acceptabile, atunci se prea poate ca acești politicieni menținuți în funcții de neputința esențial-filosofică a poporului să nu fi existat (ca politicieni). Se prea poate ca Traian Băsescu să nu mai fi apucat să spună că sunt prea mulți filosofi în țara asta, sau să nu îl fi auzit decât tovarășul său de pahar.          

Scrisoare către tatăl lui

(scrisoare-pamflet ce se vrea un răspuns la cartea lui Gabriel Liiceanu, Scrisoare către fiul meu. Reamintim şi alte câteva titluri ale cărţilor sale: Despre limită, Uşa interzisă, Tragicul, Jurnalul de la Păltiniş, etc.)

Dragă tată (al lui),

aş vrea să-ţi scriu câte ceva, la rându-mi, despre limită. Nu în mod gratuit, căci limitele întâmplătoare şi fără greutate nu sunt decât nişte linii de cretă desenate copilăreşte şi efemer pe asfaltul minţii. Aşadar, nu gratuit, ci cu oareşce noimă, chiar cu un bun simţ cartezian (cel de care, cum ştii, se bucură toţi oamenii în mod democratic), voi aduce aproape câteva gânduri.

Dacă uşile sunt limite interstiţiale dintre două spaţii dar şi cele care permit comunicarea dintre acestea printr-o anume mişcare a lor, tu însuţi ai găsit de cuviinţă să constaţi că există şi uşi interzise. Aşadar, nu pe toate se cuvine să le deschidem, pe altele nu le putem deschide, oricum, îmi vei concede, sper, că există o multiplicitate de uşi cu destinaţii şi interdicţii distincte şi specifice.

Să luăm un exemplu nu chiar elevat dar îndeajuns de pertinent pentru discuţia noastră. În momentul acesta, dacă te aştepţi, cu o oarecare îngrijorare pe care ţi-o ghicesc în suflet, să fie vorba despre uşa de la duş sau despre cea de la BMW-ul tău, te-aş linişti şi nu prea. Uşa despre care vreau să vorbesc duce către spaţiul intim al fiecăruia, spaţiul privat, cu referire anume la acele banalităţi, minore desfătări, concesii, evadări, efuziuni şi alintări care ne trasează cotidianul fiecăruia.

Şi aş întreba, evident retoric în această situaţie epistolară, despre modulaţiile acestei uşi: când se cuvine ea a fi deschisă? (de) către cine? ce anume să facă vizibil? către ce să permită accesul?

Înainte de a răspunde, fac precizarea că îmi dau foarte bine seama că această uşă este cumva în opoziţie cu o uşă celebră de-a lungul istoriei: uşa ascetică, eroică, spirituală, chiar ipocrită pe alocuri, a oamenilor puşi pe fapte mari, a celor locuiţi şi posedaţi de idei măreţe, uşă care a atras toate generaţiile de tineri însetaţi de „spirit” şi care presupunea, pentru a fi deschisă, un exerciţiu prelung de trăire în preajma esenţialului, a „ultra”-importantului, fără concesii şi plăceri minore care ar fi pervertit acest mult râvnit „spirit”. Ştiu, această din urmă uşă este, pe lângă cele enumerate mai sus, şi impopulară, de fapt antisocială. Nu mai poţi să te comporţi în zilele noastre ca Savonarolla, ameninţând moravurile prea omeneşti cu mânii divine.

Aşadar, desfătările unei creme de corp, nuanţele de parfum pentru momente diferite ale zilei, Teflonilă, rechinul motorizat Sigfried care înghite kilometri de şosea proastă de România, sunt, înţeleg, aspectele tale cotidiene, tată, aspecte umane care nu trebuie negate, nici condamnate, dar nici supra-evaluate (ele totuşi nu pot ţine loc de „spirit”, ci sunt doar „civilizaţie”, experienţă a trupului gustată şi împărtăşită intim).

Mă gândesc că e nedreaptă şi facilă pretenţia ca intelectualii să rezolve problemele unei ţări, precum nedreaptă e învinovăţirea aceloraşi intelectuali în caz de eşec general. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: în afară de destinatarul privilegiat al epistolelor – fiul tău, cine mai sunt receptorii prin ricoşeu la care te-ai gândit când le-ai publicat? (dacă singurul destinatar ar fi fost fiul tău, nu le-ai fi făcut publice, nu-i aşa?). Ştiu, România e o ţară fără morală, nimeni nu ar putea să traseze reperele unei morale româneşti, e o zonă unde toţi umblă pe bâjbâite, nu există reguli morale pentru cum trebuie folosite uşile sociale, în schimb toţi ştiu cum se pot deschide imoral aceste uşi. Ştiu, România e o ţară săracă. Acele bucurii civilizate pe care le descrii ca făcând parte din spaţiul tău intim sunt inaccesibile pentru mulţi. Atunci, puteai să le descrii pentru aceştia? Nu prea. Atunci, umbra unei reguli de bun simţ îmi înnegurează fruntea: dacă este ok să descrii o bună relaţie cu propria corporalitate şi cu propriile concesii, nu trebuia totuşi să laşi intime şi private aceste nuanţe quality?

Aşa, epistolarul tău pare un elogiu adus unor binefaceri capitaliste accesibile unei clase medii-superioare. Ştiu, nu trebuie să mai gândim în clase sociale. Ştiu, nu putem coborî scara valorilor şi reperelor la cei mai de jos dintr-o comunitate. Impresia de ansamblu e următoarea: ai vrut să arăţi că şi filosofii (consacraţi) au plăcerile lor mundane la fel ca toţi ceilalţi, nu sunt nişte ursuzi insensibili şi opaci la ce li se întâmplă trupeşte vorbind, dar şi la juisările modern-capitaliste.

Însă epistolele tale au ceva de articol din Cosmopolitan, adică sunt destinate şi accesibile celor care trebuie să se decidă ce maşină/cremă de corp îşi cumpără pentru a obţine o plăcere quality. Câteva lucruri sunt presupuse deja aici, şi prin asta chestiunea este cumva superficială. Trebuie să ai stabilitatea şi posibilităţile financiare, trebuie să ai împăcarea că lucrurile sunt cumva aşezate şi la locul lor (adică cei cu posibilităţi financiare sunt şi cei care le merită), pentru a putea fi liber să faci un astfel de elogiu. Altfel, în contextul unei ţări sărace şi care aşteaptă de la intelectualii ei (consacraţi) un semn, o judecată, o atitudine, sună cu totul fals şi atunci îţi vine să trânteşti această uşă pe care tu ai deschis-o înjurând printre dinţi.

Peau de chagrin

(Pentru un înţeles de bază al acestei sintagme vezi:http://en.wikipedia.org/wiki/La_Peau_de_chagrin.)
Avem de-a face aici cu o condiţie ontologică umană, cu un mecanism de cenzură ontologică al dorinţei. Ce vrea să spună asta? Suntem constrânşi la a recunoaşte că a dori ceva anume, a ne dedica înspre exclusiv acestei dorinţe ne reduce la ceea ce acea dorinţă face din noi, a ignora restul. De ce trebuie să existe un rest? Pentru că, şi Heidegger a spus-o când şi-a constituit Dasein-ul, nu ne putem cuprinde niciodată toate aspectele vieţii noastre în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (în cazul său cu excepţia angoasării Dasein-ului, care, sincer, îmi pare o mistică schizoidă).
Emil Brumaru zice într-o poezie din Tamarete:
"De dimineaţa până seara/Visez la şoldul tău, Tamara,/Cum să-i gust tainica dulceaţă/Când o să-l iau, pios, în braţe/Iluminat, ca pe-o icoană,/Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană"
un exemplu literar, deci fictiv (nu?), care nu deranjează pe nimeni.

Aşadar, vedem cum sensurile celui ce îşi savurează exerciţiul dorinţei se restrâng la obiectul acesteia, care îşi câştigă semnificaţii extrapolate - vezi încărcătura religioasă din versuri. (Ştiu, literatura este exagerare, dar şi iubirea este tot exagerare, aşa că ...) Mecanismul pare simplu şi este extrem de eficient.
Şi atunci, ce e de făcut?

Să ne moderăm dorinţele? "Blasfemie!, asta ar fi echivalent cu mediocritatea", ar suna un răspuns prompt al omului de azi. Om care oricum este prins în colivia socialului în aşa fel încât simte destul de rar vântul nebun al exerciţiului extrem al dorinţei. Să îl amintesc cumva pe Sade pentru elocvenţă sau mi-aş atrage oprobriul prin asta?

Cred că, de fapt, oamenii în marea lor majoritate preferă, mai mult decât urmărirea dorinţei, câmpul fertil pe care îl deschide posibilitatea ei. Aici lucrează, cu normă întragă, imaginaţia din fiecare. Aş risca şi nu prea să afirm că marea majoritate a dorinţelor care îi locuiesc pe oameni rămân orizonturi imaginare, la fel cum cerul rămâne mereu undeva sus, chiar dacă nu ai timp să-l priveşti prea mult. Riscul e astfel mult diminuat; câştigul e astfel, pentru noii vânzători de imaginţie ready made - industria mass media, asigurat.

Există, evident, riscuri în a-ţi urmări, îndeplini dorinţa. Un argument simplu: realitatea nu este aşa cum ne dorim noi. Pentru a modifica realitatea ai nevoie de putere. Numai că puterea este, inevitabil, şi distructivă. Şi limitată. Există domenii, unii ar spune că sunt cele mai importante, care scapă puterii. Exemple "aristocratice": prietenia, iubirea. În oricare din ele nu este de ajuns nici dorinţa nici puterea. Aici este vorba despre dorinţa care învaţă să acorde respect celuilalt.