Zile şi zilieri

Albinele sufletului se întorc
Să aducă ce au cules peste zi
Din întâmplări, priviri, senzații,
Din nuanțele nefertile ale banalului,
Ca dintr-o câmpie cu flori verzi şi frunziforme,
Ca dintr-o vale a Nilului prin care curge doar sudoarea sărată a sclavilor.
Mierea e neîndestulătoare
O foame de altcumva roade marginile nopții
Sperând la o revărsare de dincolo,
Din golurile lăsate în întuneric,
Din posibilul improbabil al șansei.
Albinele sunt frânte, ca o geometrie a eșecului,
Albinele sunt harnice, maine vor scruta
La fel de imperturbabile empiriile.

Tristeţi fără adresă

Vise înecate-n smoală
Cu aripile pe-afară
Tot bătând, și zi și noapte,
Arse pân-la jumătate
Arse apoi până la vârfuri
Şi bătând, fără repaus,
Către cerul gri adânc,
Rugăciuni trimise-n haos
Să încerce-a-l îmbuna,
Zbateri, zboruri, zvâcnituri,
Nevăzute tuturora, nevăzute nimănui,
Doar un zgomot vag, perpetuu,
Mai nevolnic decât frica
Roade liniștea tăcerii
Așteptării fără scop,
Şi indică, precum viermii,
Că un trup fost-a prin lume,
Şi-a luptat cu necuprinsul
Fără nici o șansă, prostul,
Însă, totuși, a luptat.

Portret în mișcare

Te joci cu timpul tău, cu cei de lângă tine, cu ce-i în capul tău și te încearcă, te încurcă, te împinge. De aia ești viu, de aia liniștea e doar răgaz, de aia ai nevoie de zări, de aia te joci cu zaruri pe care nu le stăpânești. 

Ți-ai dori, poate, să fie mai clară povestea, sau direcția. La fel cum e posibil să simți că lumea te strânge, ca un pulover ce ți-a rămas mic, și ai vrea să spargi chingile astea iluzoriu de concrete, lucru de altfel total accesibil. Puține lucruri sunt constrângătoare dincolo de eforturile noastre, și aici mă refer la cele pe care le simțim cel mai adesea că ne (con)strâng. Motivul e simplu: acțiunile noastre își primesc marea parte a sensului și valorii de la credințele noastre și ale celor din jurul nostru. De aceea, o nuntă (am ales un exemplu unde mioriticul dă din coate) nu poate fi făcută oricum, adică de la șanse egale de posibil, dintr-un punct zero neutru al începerii unei acțiuni. Mai nimic nu începe în felul acesta. Mai nicăieri. Te afli deja la intersecția a mai multor zaruri care decid în același timp, a mai multor instrumente care cântă în același timp, bine sau fals, repetitiv cel mai adesea, și tu ar trebui să participi la melodie, chiar să fii vioara întâi. 

Numesc acest lucru ”a te juca” pentru că nu are alte reguli, în afara celor de a concede sau a fi disonant, deci de a putea schimba, mult sau puțin, sunetul de ansamblu. Poate nu îți place muzica, poate am ales prost metafora, dar va trebui să dansezi, să participi și tu cu câteva note, sau măcar să te miști, să repeți un ritm, câțiva pași, sau o partitură întreagă. 

De câte ori ai repetat, în adolescență, în mintea ta, cum îi vei mărturisi ceva persoanei iubite, și de câte ori ai vizualizat, amar, cum ar trebui să arate despărțirea, înainte să se întâmple. De câte ori ți-ai înjurat sau chiar asasinat șeful în gând, pași pe care nu vei dansa probabil niciodată. De câte ori ți se întâmplă să vrei ceva schimbat, o notă, anumiți pași de dans, la propriii părinți, sau la persoana pe care, de bine de rău, o iubești. Dar nu se schimbă. Și mergi așa înainte, cu acele note, sau acei pași, care îți sună prost, care îți displac.
Sau poate am înțeles eu greșit, și poate tu ești printre aceia care cred că ei dirijează, ei țin ritmul, adaugă sarea și piperul, fac bezele publicului, cântă și la chitară și la banjo, pun reflectoarele pe unghiul potrivit, dansează tango de unul singur deși publicul vede doi îndrăgostiți. În cazul acesta, îți place prea mult ce ȚI se întâmplă, altfel spus muzica îți pare minunată pentru că ai compus-o tu. 
Oricum ar fi, oricum ai fi, oricum aș fi, ne mișcăm inevitabil într-un joc multiplu de zaruri, ne topim privirile către zări ce ne cheamă sau ne așteaptă, dansăm bine sau penibil și melodia curge, învățăm mereu că nu învățăm niciodată deajuns, lumea e foarte la îndemână dar mereu ne scapă printre degete, exact cum ne scapă sunetele când cântăm la chitară.  

Paul Valery: Poezia este o ezitare prelungită între sunet și sens.

"Când începem şi noi să trăim ?"

Am ignorat forţa întrebării sale, în seara târzie care ne prilejuia o conversaţie detaşată, de promenadă. "Când pleci?", l-am întrebat. "Vineri dimineaţă". Pleca pentru un an în străinătate. Fost coleg de facultate, prieten, urma a se propăşi într-o capitală europeană, cu o bursă. Şi eu şi el ne ocupăm în continuare cu filosofia, ajunşi, instituţional, undeva la nivelul doctoratului.

Mai târziu, când mă plimbam în apropierea graniţei dintre veghe şi somn, s-a întors, întrebarea. Cu ea, mi s-au activat anterioarele nelinişti: senzaţiile de inutilitate care, uneori, sunt emanate de viaţa de lectură, remarcile unor amici mai practici: "Mai lasă şi tu cărţile, începe şi tu să-ţi trăieşti viaţa!", un întreg mainstream care face ca ştiinţele umaniste să rămână un apendice al societăţilor actuale, avide de baze ştiinţifice, profit şi eficienţă.

Departe de mine pretenţia că m-am dedicat cărţilor, filosofiei, că am citit enorm, că sunt un devorator al spiritului. Însă, dacă aş fi expus testului auto-identificării în raport cu un necunoscut, asta aş putea afirma despre mine: că am studiat şi studiez filosofia. Asta a făcut de multe ori să apară aproape instantaneu un zid al prejudecăţilor, imaginar dar dur, în conversaţii.

De fapt, ce e în joc aici e statutul social pe care mi-l pot asuma, dar şi cel care îmi este acordat de ceilalţi, tipul de recunoaştere la care am acces.

Am crescut cu întrebarea:"Şi la ce-i bună filosofia asta?". Echivalentă cu: "Şi ce ştii să faci?", pe care o primesc constant, deşi voalat, la interviuri de angajare. Desigur, este în sarcina mea să vin în practic cu ale mele cunoştinţe, câştigând dreptul de a fi recunoscut pentru anumite capacităţi, în nici un caz nu ca filosof (meserie inexistentă pentru anonimi). Ce vreau să subliniez este modalitatea de întâmpinare a unui astfel de back-ground, care e dependentă de gradul de educaţie.

Îi voi răspunde tardiv prietenului meu. Dacă am petrecut câţiva ani studiind filosofia, dacă fiecare îşi cunoaşte măsura efortului investit, toate acestea au valoare privată. În nici un caz nu înseamnă mai puţină viaţă, deşi lectura (când e exclusiv lectură, fără voce publică) e, radical vorbind, un soi de mortificare, un exerciţiu ascetic. Îndrăznesc o analogie cu formarea medicilor, care petrec, în timpul de studiu, ani de zile până la posibila recunoaştere. Pentru valoare publică, socială se cere întruparea cunoştinţelor, a caracterului astfel format într-o formă activă practic.

Un ultim gând: Dacă actul lecturii înseamnă detaşare de practic, rezultatele sale au, prin modificările operate în materia subtilă a personalităţii fiecăruia, destulă relevanţă în desfăşurea vieţii noastre. (privitor la modul de realitate al scriiturii şi legăturile sale cu viaţa practică sunt recomandabile textele lui Paul Ricoeur din Eseuri de hermeneutică, dar nu numai de-acolo).