Când ai apărat ultima oară un cuvânt?

Ar fi destul de interesant de scris o carte despre cum anume, în societatea noastră din ultimii 20 de ani, se uzează anumite cuvinte, în principal ceea ce ele numesc sau desemnează drept soluție socială sau politică la un anumit moment. Mă gândesc la cuvinte precum: democrație, tranziție, reformă, (pachet de) măsuri, proiecte, intelectuali, stânga, dreapta, politicieni, parlament, etc. Mă interesează în special punctul sau pragul începând cu care devin goale, iritante, anti-cuvinte, anti-soluții, anti-reprezentative. Iarăși, mă interesează cum anume ar trebui ”vindecate” respectivele cuvinte, cum să își recapete utilitatea. Răspunsul s-ar putea să nu fie așa de simplu.

O primă explicație pentru soarta acestor cuvinte este aceea că sunt folosite de persoane reprezentative social și politic, în discursuri demagogice deșănțate, și care ulterior sunt dezmințite sau chiar contrazise de acțiuni și fapte ale acelorași persoane. Simplu spus, dacă de 20 de ani politicienii și cei ce ne guvernează tot anunță că fac ”reforme”, că vor stabiliza societatea, că vor aplica ”măsuri”, cetățenii au avut și vor avea reacții adverse când mai aud cuvintele acestea, deși reforme și măsuri trebuie luate în continuare, într-o variantă bună de această dată. 

Această observație este cunoscută de mai toată lumea, nu sunt eu vreun geniu al surprinderii realității. Însă interesant mi se pare ce anume poate fi extras din această situație. În primul rând o întrebare: de ce au politicienii monopol pe cuvinte, pe forța lor, pe buna sau proasta lor întrebuințare? De ce îi lăsăm să devalorizeze cuvinte? De ce nu ne apărăm cuvintele și sensurile lor, ironizându-i în același timp pe acești impostori ai limbii?
Păi, nu prea avem cum, pentru că, de exemplu, aceleași lucruri, aceeași devalorizare se petrece cu acele cuvinte care ne desemnează identitatea: români, românesc, România, (nu mai înșir aici tot pomelnicul de asocieri negative, sau idiot-pozitive, cu daci, traci, energii, oază a creștinătății, cu același efect ca primele) pe care, de această dată, nu doar politicienii le minimizează, ci mai toți o facem, sadic și cu o pasiune a decadenței.
Primele semne de însănătoșire vor putea fi recunoscute atunci când vom începe să ținem la anumite cuvinte și sensuri, când vom apăra, sau măcar suficienți dintre noi vor apăra, acele sensuri care vor putea constitui schelele prezentului către viitor. Nu neapărat să refacem onoarea cuvintelor pe care le-am enumerat mai sus, ci poate vom găsi alte cuvinte demne de apărat.
Să fie cuvântul muncă? Nu cred. Poate cuvântul libertate? Tocmai am luat în 20 de ani o doză otrăvită din așa ceva. Atunci??
Să mă explic încă odată: nu vorbesc despre cuvinte pe care le apărăm în mod ipocrit, cum o fac cei care răspund la sondaje și susțin că ei sunt morali, toleranți, însă cei din jurul lor nu prea sunt astfel.
Când aperi anumite cuvinte, sau sensuri, vei ști să faci asta nu clișeistic, ci înrădăcinat în acțiunile tale, în credințele (beliefs) tale, să le arăți rolul real în viața ta și în proiectele tale.

Un vot

Voi încerca să îmi argumentez votul de azi: 

- voi vota DA și votul meu este politic întrucât Băsescu a fost un președinte prea politic (în sens partizan) pentru funcția de președinte;
- pentru cei care indică vicii de procedură democratică și instituțională, nu văd nici un motiv pentru care acestea să fie sancționate acum, când votul e încărcat politic, și nu înainte sau după. Altfel spus, de ce să nu fi reacționat când PDL-ul se juca cu legi și instituții, sau de ce să nu apărăm astfel de valori INDEPENDENT și FAȚĂ DE puterile politice? Reamintesc, referendum-ul e validat de Curtea Constituțională.
- votul e inevitabil încărcat politic, fie pentru că acum e la cetățean și acesta va vota mai degrabă politic, fie pentru că din 2009 până acum partidele politice au radicalizat lupta politică până într-acolo încât nu mai avem instituții în afara influențelor lor (vezi aceeași Curte Constituțională). Să pretindem că votăm (sau ne abținem) anti-politic e cumva naiv.
- chestiunea căderii economice pe fondul crizei politice nu se rezolvă în nici un fel, mai degrabă se acutizează, dacă Băsescu revine în funcție. Cât de greșit a acționat USL-ul pornind acum atacul la ”rege”, economic vorbind, nu e așa ușor de evaluat, tocmai pentru că lupta politică nu a lăsat loc de cooperări.
- dacă Băsescu pleacă, nu rămânem în haos, e complet aiurea argumentul cu Băsescu (un singur om) garant al justiției și statului de drept. Nu se cheamă democrație statul ce depinde de un singur om.
- USL-ul a greșit foarte mult în ultima perioadă, iar scuza lor a fost aceeași: Băsescu. Dacă înlăturăm această ”scuză”, trebuie să își asume deplină responsabilitate.
- societatea civilă trebuie să le ceară această asumare, observ că intelectualii noștri au lenevit în ultimii ani, lăsându-i lui Băsescu rolul de conștiință și de veghe asupra societății.
Deci nu consider că Băsescu trebuie menținut ca Cidul pe cal să ne apere de corupți. Politica nu se face cu eroi, fie ei vii sau morți, reali sau fictivi. Eroii cer admirație, oamenii politici pot primi respect. Pentru mine, Băsescu și l-a pierdut. USL-ul trebuie lăsat să și-l câștige, deși a pornit strâmb, deși nu va dispune de timpul lui Băsescu.

Tragedii imorale, otrăvuri, hemoragii. Noi unde suntem?

I. Aceste zile, prin agitația nevrotică din jurul lui Adrian Năstase, oferă pe viu prilejul de a surprinde modalitățile prin care se ”construiește” și stabilește chipul realității românești.

Construire e mult spus, o descriere mai precisă ar fi aceea a unei agitații divers colorate și interesate, a unor maxilare, mandibule, ochi injectați, patetisme, ce vor să se înstăpânească pe subiectul zilei, să injecteze în creierele mulțimii doze cât mai puternice din propria otravă (drog), garanție a dependenței prezente și viitoare.

Această injectare este singurul interes real – lupta pentru câți vor susține ”adevărul nostru”, și avem două ”adevăruri” în joc: cel al PDL-ului (conjugat cu Traian Băsăescu) și cel al USL-ului. Orice alte poziții (Cristian Tudor Popescu e un bun exemplu în acest sens), variante, vor fi subsumate axiomatic acestora două, funcție de afinități și evaluări de moment.  

Cer iertare omenirii pentru această evaluare simplistă, în care două forțe nocive se luptă pentru dominație, știu că regula în basme, mituri, filme de Hollywood e aceea că binele trebuie să fie în luptă cu răul. Adaptarea românească contemporană sună cam așa: rugați-vă să fie în conflict radical forțele nocive, să mai rezulte în felul acesta și câte o fărâmă de dreptate. Costi Rogozanu atrage atenția că e mutilantă și această variantă[i]. Ajung și eu la aceeași concluzie, ceva mai jos.  

Las momentan la o parte cazul Năstase și îmi ilustrez ideea de mai sus prin celălalt subiect al ultimelor zile: plagiatele. Fiecare luptător pentru ”adevăr” pare să știe în ce constă gravitatea plagierii, ne explică mai mult sau mai puțin doct detaliile, regulile GENERALE, și totuși identifică culpabili exact (și cât mai la vârf) în echipa celuilalt ”adevăr”. S-a ajuns ca exact la aceeași oră a serii Mihai Gâdea pe Antena 3 să ilustreze un plagiat al Elenei Udrea, în vreme ce pe B1 Robert Turcescu să prezinte al treilea plagiat al lui Victor Ponta. CULMEA, fără ca niciunul să identifice aceeași vină în propria parte de front, cu privire la acuzații celeilalte părți.

 Cum să nu fie alienant pentru o minte sănătoasă așa ceva? Cum poți să invoci regulile generale, să subliniezi gravitatea unei astfel de acțiuni, și după aceea să o aplici discriminatoriu, lovind doar în cei din partea cealaltă de ”adevăr”?? Vor sări, poate, cei cu ”adevărul” PDL-ist să spună că plagierile USL-ului sunt mai grave. Dar și ei vor trebui să răspundă aceleiași suspiciuni: de ce doar Ponta și Mang să fie victime ale ”păcatului” plagierii, când la noi universitățile sunt clădite pe așa ceva? Dacă regulile sunt general-aplicabile, ajungi la propunerea radical-utopică a Alinei Mungiu-Pippidi, să fie evaluate toate doctoratele și lucrările academice.

Căci așa a cam ajuns aplicarea unei legi, reguli, norme în toate cazurile: radical-utopică. Dimpotrivă, se poartă aplicarea atent ghidată, exact în cuibul adversarului politic de obicei, cu grijă să nu stricăm aranjarea actuală a complicităților obscure, ilegale, anormale. Nu se merge adânc în social, în structuri de profunzime, înspre curățare instituțională, ci ”cu dedicație”. Mai țineți minte cazul Mona Muscă? Cu ea s-a rezolvat problema poliției politice – gata, e curat. Recent a căzut Mircea Diaconu, pe incompatibilitate – gata, e curată politica de incompatibilități. Condamnarea lui Adrian Năstase e ”citită” cam în aceeași cheie – culpabilizare aurorală la vârful politicii pentru corupție. 

În toate aceste cazuri, persoanele respective au încălcat legea, norma. Dar aplicarea cu atâta discriminare, uneori până la un singur individ, a unei reguli generale, face ca însăși aplicarea legii să fie resimțită ca puternic injustă. Astfel de situații sunt răsturnarea însăși a rațiunii, a gândirii de bun-simț. Disperarea lui Adrian Năstase, fost rege al pădurii, e că a căzut ”de papagal”; când corupția e generalizată dar nepedepsită (unde sunt vameșii corupți, dar Fătuloiu?), tocmai el, leul, să fie pus în zeghe și dat exemplu, pe când hienele politice și noul leu se așează ușor crispate dar satisfăcute pe fotolii moi, predicând moralitatea din televizoare dat fiind că justiția e mai mereu în urmă.

Adrian Năstase este ce aș numi un personaj tragic pe dos, asta neînsemnând comic. De un tragic imoral, ar suna mai precis. Dacă în Antigona, de exemplu, se întâlneau conflictual și iremediabil două feluri de adevăr și de dreptate – legile cetății și respectul pentru familie și zei, în cazul lui Adrian Năstase își dau concursul două feluri de injustiție, de nedreptate: el este vinovat de corupție (deci nu un inocent) și e și condamnat din sânul unei clase politice esențial corupte dar care nu primește același tratament. E un om nedrept căruia i se aplică discreționar, deci nedrept (la un alt nivel), o pedeapsă legală (asupra căreia se aruncă, evident, suspiciuni de nedreptate).  

II. Spuneam la început că avem zilele astea prilejul de a surprinde modalitățile prin care se ”construiește” și stabilește realitatea românească. Am de fapt o întrebare simplă de pus: cât din informațiile apărute zilele astea provin din mass-media, sunt prelucrate de mass-media, împachetate și triate de mass-media, și respectiv cât din alte voci, instanțe, instituții?? Guvernarea USL se petrece într-o continuitate aproape deplină cu emisiile Antenei 3, astfel încât aproape că nici nu se mai obosesc să își diferențieze pozițiile – asta e grav. Prim-ministrul, ministrul de interne, cel al apărării naționale au adus zilele acestea clarificări pentru chestiuni de interes public și general folosind partinic un anumit jucător mass-media. Ori, instituțiile pe care le reprezintă nu aparțin unui întrepinzător privat, așadar luările lor de poziție ar trebui să respecte statutul acestor instituții, reprezentativitatea statală, să se diferențieze de interese și medii private. La fel s-a întâmplat în chestiunea plagiatelor – spațiul public e o cafteală generalizată cu pumni mass-mediaci. Ministerul Educației e total absent, niciun organism academic nu are vizibilitate, prezență, luări de poziții.

Mass-media și politicienii ocupă aproape integral spațiul public, este sufocant să privești și să primești două versiuni de a trăi și înțelege strâmb, care pe deasupra au polarizat deja societatea și concetățenii – având prin asta chipurile legitimitate. Extrem de grav e că vortexul acestei dezaxate lupte atrage și instituții (dintre cele mai înalt reprezentative) ce ar trebui să protejeze cetățenii și societatea de derapaje (în special politice) și să fie neutre.

Ne trebuie cel puțin o poziție diferită, din care să poată fi criticate, devoalate ”adevărurile” politice, deturnate ”construcțiile” colorate politic ce țin loc de realitate. Nu neapărat că nu ar exista deja astfel de poziții, dar nu par să conteze, să se coaguleze, să tranșeze, să clarifice, să aplaneze, să stabilizeze mare lucru. Un subiect cum e cel al întâmplării cu Adrian Năstase declanșează o hemoragie mediatică de păreri, cele mai multe polarizate politic, hemoragie ce nu se supune bandajelor rațiunii, bunului-simț, ci va persista cât vor considera trusturile de presă și partidele că merită, încercând să obțină cât mai mult din ea. Suspiciunea pare a acoperi orice poziție, clarificare a unei instituții (în cazul Năstase sunt suspectați medicii, DNA, ICCJ, avocații, polițiștii, ministrul de interne, etc, etc), subminându-i autoritatea, rolul social. Dacă toate aceste instituții chiar sunt așa de corupte, mă întreb ce mai căutăm într-o comunitate europeană. Dacă în schimb doar sunt subminate prin scandaluri politice, aceeași întrebare reapare.

A aștepta ca prin cumulare, prin rezultatele fiecărei răfuieli politice, să se îndrepte mediul social-politic e aproape tortură, cei douăzeci de ani ai lui Brucan fiind nu insuficienți ci infimi. Ciprian Domnișoru sublinia bine că nu asistenți, cercetători, lectori sau procurori tineri sufocați de incompetenți au inițiat vreo curățare a mediului universitar-academic, deci nici ei și nici mediul respectiv nu vor beneficia din scandalul plagiatelor[ii].

Ieșirea în stradă din ianuarie a fost mai mult simbolică, un avertisment tras în aer ce pare să fi fost uitat. O parte a celor din stradă (sună puțin ironic, dat fiind că și așa am fost puțini) a strigat ”PDL și USL, aceeași mizerie”. Zilele acestea încep să ne arate cu supra-măsură cât de urâtă și întinsă e mizeria. Viața unui om nu înseamnă mare lucru prin ea însăși, iar viețile românilor au fost transformate în invitații la talk-show-uri televizate cu mize strict politice. Ar trebui să fie tocmai invers, politicenii să fie invitați la problemele cetățenilor.   

---

[i] http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/romania-se-automutileaza-80699.html

[ii] http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/mani-pulite-in-europa-de-est-dreptatea-si-etica-ultimele-rafinamente-ale-oligarhilor-securisti-80408.html  

Ce-am învățat/aflat din chestia asta?

Am fost, încă sunt un spectator uluit al dialogului pe care Mihai-Răzvan Ungureanu l-a avut cu Mihai Gâdea, manager Antena 3. Nu știu dacă țineți minte scena finală din filmul Burn after reading, în care agenții aceia speciali se întreabă ce ar trebui să înțeleagă din tot ce puseseră cap la cap de-a lungul filmului. Exact așa mă întreb și eu: ce naiba ar trebui să înțeleg/em după discuția asta?
Câteva lucruri îmi sunt clare: a) MRU i-a arătat lui Gâdea că acuzo-văicărelile sale nu rezistă de la sine unor cerințe de logică argumentativă (acesta fiind, totuși, un contra-argument formal - dacă un agramat enunță prost o descriere a unui pericol, nu mă apuc să îi critic gramatica, decât dacă știu că nu e nici un pericol de fapt; a argumenta că nu e nici un pericol e cu totul altceva și nu se face prin corectarea logicii discursive a agramatului); b) Gâdea nu a reușit să treacă de acest test și să îl scoată pe MRU din spațiul său de siguranță discursivă, pentru asta având nevoie de reformulări și argumente bine întemeiate care să penetreze o problemă, nu să perpetueze în a o descrie naiv; c) MRU a arătat că preferă să savureze sadic un adversar media slab pregătit, străbătând întreg ringul în pași agili de antrenament, fără a avea totuși respectul pentru auditoriul larg de a spune mai mult decât câteva truisme deștepte, bine pliate pe o logică instituțională.

În ce îl privește pe Gâdea, deși tentația de a generaliza cu privire la nivelul de pregătire al jurnaliștilor e mare (și hrănită de multe alte exemple și practici), mă pot restrânge la a spune că este depășit profesional de poziția ocupată, și aici mă refer la capacitățile sale intelectuale și comprehensive. 

Cât despre MRU, descrierea pe care a făcut-o sieși și acțiunilor sale trecut/prezent/viitoare mi-a amintit de versurile lui Alexandru Andrieș din melodia Șefu`. Referitor la marea deszăpezire, a fost și ferm cu autoritățile dar și empatic cu victimele; în ”criza morfinei” a luat și măsuri imediate dar are în vedere și structuralitatea sistemului sanitar; logica instituțională îi funcționează elvețian, prin urmare nu crede în concedieri punctuale ale incompetenților, totuși crezul său e unul al responsabilităților individuale, în care fiecare trebuie să își facă treaba; e prim-ministrul unui guvern politic dar nu are nimic de-a face cu interesele partidelor care îl alcătuiesc, deși se conformează deciziilor politice ale acestora. Altfel spus, e adeptul armoniilor generalizate, în care și individul și sistemul contează, în care competența, munca irigă întreaga suflare a țării, în care puterea și opoziția împing împreună căruța spre viitorul bine al țărișoarei. Dacă deocamdată lucrurile nu stau așa, tot ce trebuie să facem e să îi acordăm suficient timp.  

Una peste alta, apreciez pozitiv exigențele dialogale formale ale lui MRU (deși nu vor avea mare efect în practicile media; le apreciez dintr-o simpatie intelectuală), sunt de acord cu truismele sale instituționale (cum altfel???), e categoric bine că a intervenit punctual prin demiterea câtorva persoane ce ruinau instituții și programe (POSDRU și CNADNR), însă discursul său este inuman de birocratic și formal, precum un ceasornicar ce îți vorbește îndelung despre mecanică, determinanți gravitaționali, când el fusese întrebat cât e ceasul și cât de întârziați suntem.

Acum, ce ar trebui să înțeleg/em?
Că Gâdea (și presa) problematizează prost, știam.
Că MRU va acționa în mod potrivit, la timpul potrivit, în circumstanțele potrivite, atunci când va avea toate informațiile potrivite, îmi e foarte clar, după discursul său de aseară.

Mi-o fi scăpat ceva?

Neîncrederea ca inadecvare socială

 Textul ce urmează are ca reper articolul domnului Bălășescu, care se referă la încredere și care poate fi găsit aici.

I. Subscriu la ideea că încrederea este esențială pentru viața unei societăți/comunități. Am reținut cu deosebire o formulă sintetică bine pliată pe societatea românească: urmărirea intereselor proprii împotriva intereselor celorlalți, și nu conjugat cu interesele celorlalți. Totuși, sunt câteva neajunsuri în exercițiul de problematizare întreprins de domnul Bălășescu. 

 Consider că plecând de la încrederea ca predictibilitate demersul este prea vag, chiar denaturant. O să încerc să argumentez. Predictibilitatea își datorează o mare parte din sens teoriilor științifice, încercând să descopere legități sau probabilități pentru anumite aspecte ale realității. Într-un context mai degrabă politic, nu tot ce este predictibil este și socialmente constructiv, bun, util. Viața noastră sub comunism, sistemul însuși erau destul de predictibile. Chiar și neîncrederea în celălalt, care a ajuns să ne fie caracteristică, chiar și pasivitatea noastră civică sunt predictibile, pentru că se manifestă ca fenomene constante - de aceea și putem vorbi despre ele. De altfel, eu chiar așa înțeleg citatul dat de domnia sa: nu poți să ai încredere în Melanie, dar poți avea avea încredere că Melanie se va comporta coerent cu ea însăși, în orice sens al acestui comportament, fie el mai bun sau mai rău, corect sau incorect. 

Predictibilitatea înseamnă, în sens social, un tip de comportament ce permite ipostazierea, prin recurență. Dacă încercăm să înțelegem simplu ce înseamnă om de încredere, sau om "de cuvânt" (cum avem noi o vorbă), vedem că ne referim la un om care își respectă cuvântul, care este coerent în fapte și cuvintele care le însoțesc. În mod recurent, acel om și-a respectat cuvântul dat. La acest tip de predictibilitate cred că se referă domnul Bălășescu, tip care, desigur, nu este științific, dar care are nevoie de alte câteva determinări pentru a fi înțeles bine. Căci predictibilitatea este doar o stabilitate care ne permite să operăm cu devenirea (în cazul nostru social-umană), fiind neutră axiologic. Astfel, atât seriozitatea, respectul, cât și mârlănia, înșelăciunea sunt/pot fi egal predictibile.

II. Altfel spus, mai avem nevoie și de altceva, pe lângă predictibilitate, dacă vrem să ajungem la încredere. Domnul Bălășescu, dezvoltându-și ideile, definește doi factori importanți ce sunt chemați să asigure predictibilitatea, adică să concure în a persuada actorii sociali să nu trișeze: a) la nivel infra-legal, relațiile umane sunt reglate de cutume, valori comunitare, evaluări și expectanțe care trasează modalități de acțiune și de evaluare a acțiunilor: pe scurt, faptele sunt tratate pe axa merit sau vină (praise versus blame); b) la nivel legal, avem de-a face cu norme juridice care acoperă relațiile dintre indivizi, entități, stabilind procedural vinovăția sau nevinovăția (guilty versus not guilty). 

Înțeleg că modelul proiectiv de ansamblu pe care îl are în vedere aici este cel al unei stabilități a societății și a relațiilor inter-umane (ca sens macro-social al predictibilității), stabilitate ca bună poziționare a societății pe baze legislative, economice și morale preponderent corecte (așa cum ne reprezentăm țările civilizate). Ori, domnul Bălăsescu găsește fără a se înșela că nici unul dintre acești factori nu lucrează în direcția asta. 

La nivel infra-legal, lucrurile sunt mai degrabă răsturnate valoric: meritoriu e să te descurci, să te îmbogățești prin orice mijloace găsești accesibile, pe când efortul de a trăi în mod onest este luat drept inadaptare, prostie, impotență. E de ajuns o privire aruncată către lumea "personalităților" autohtone pentru a devoala ce valori domină această lume a noilor îmbogățiți, a noilor bufoni mediatici. La nivel legal, complicitățile dintre cei ce fură și cei ce sunt nominalizați de Stat (de noi) să îi prindă și să-i judece au erodat credibilitatea justiției, astfel că a ajuns o naivitate să crezi că puterea judecătorească și instituțiile de control protejează interesele noastre comune. 

Cumva, nivelul acesta legal este primul care ar trebui să funcționeze pentru ca starea de lucruri să se îmbunătățească. Fericită dar utopică ar fi acea țară unde nici nu mai e nevoie de dreptate instituțională pentru ca oamenii să acționeze corect. Nu mă pot abține să dau următorul exemplu, care arată cât de prost așezate sunt lucrurile. În relația Stat-contribuabili, iată cum funcționează dubla neîncredere: a) Statul își justifică nivelul crescut al taxelor și impozitelor prin aceea că doar unii (cei care produc și sunt corecți, evident) plătesc aceste taxe, deci ele trebuie să fie mari pentru că baza de colectare este scăzută, datorită plajei mici de impozitare și incorectitudinii; b) cei ce justifică neplata taxelor argumentează că sunt prea mari și că nu au încredere că Statul va folosi fondurile adunate din colectare pentru a le reîntoarce în societate, pentru a îmbunătăți viața tuturor, considerând că vor fi furate de cei ce manageriază bugetul de stat. În tot acest cerc vicios, evident că cei corecți au cel mai mult de suferit: ei muncesc, își plătesc partea lor, însă nu li se întoarce mai nimic înapoi, datorită dublei incorectitudini: din partea Statului (a celor care îl manageriază prost și/sau necinstit, subminând domeniile unde Statul e responsabil: infrastructură, învățământ, transporturi, sănătate, justiție, cultură) și din partea celorlalți, care prin neplată nu contribuie la venitul comun al Statului (diminuându-l) și în plus joacă neloial pe o piață mai mult sălbatică (defavorizându-i pe cei ce joacă cinstit).

III. Readucând discuția la nivelul infra-legal, intrăm în complicata lume a valorilor românești, pe care voi încerca să o abordez acum istoric. Domnul Bălășescu are dreptate, deși nu întru-totul, atunci când identifică obsesia constituirii statului Român pe independență, și nu pe libertate sau egalitate. Are dreptate atunci când afirmă că valorile circulatorii în mentalul autohton au un caracter închis (insula de latinitate, obținerea și apărarea independenței, ortodoxia în raport cu Europa catolico-protestantă), suspicios când e vorba de alte valori cu care intră în contact. La vremea sa (secolul XIX, începutul secolului XX), idealul de independență era adecvat spațiului românesc. Problema nu e că trebuia să fi ales un alt ideal la acea vreme, ci că românii nu au știut/nu au avut timp să construiască mai departe, să treacă la proiecte sociale, la valori comunitare adaptate contemporaneității. Perioada interbelică a fost o efervescență cultural-spirituală elitistă (ce lucra la o identitate culturală românească, subsecventă independenței), mai degrabă decât o dezvoltare social-economică. Caragiale surprinde exact momentul în care românii încep să intre în roluri sociale autonom-emancipate, cu tot comicul, toate discrepanțele aferente. Era cumva inevitabil să fie așa, însă era un drum bun. Ori, instaurarea comunismului a resetat valorile sociale, a lovit în elite, a anulat orice tendință de coagulare pe interese legitime private. Comunitatea nu s-a construit prin suma intereselor, ci a fost decretată, indivizii aveau rolurile prestabilite, și unii și-au intrat în rol al naibii de bine. 

Revoluția din 1989 a arătat cât se poate de clar că un obiectiv de ordinul independenței sau al libertății la nivel general este important dar nu suficient. Românii și-au dorit atunci libertate, și era legitim, însă nu erau pregătiți să-i facă față, nu erau pregătiți să o mențină, nu știau ce înseamnă o societate liberă și ce trebuie FĂCUT pentru a nu deraia în oligarhie. Naivitatea acelor minți căutătoare de libertate și demnitate presupunea că, dacă se ridică vălul totalitar, societatea se va așeza DE LA SINE pe drumul spre Europa de Vest, iar hienele vechiului regim se vor retrage în peșterile anonimității. Ori, privatizările din primii ani post-revoluționari arătau că, dimpotrivă, hienele s-au înfruptat primele din libertate, dându-și seama că Statul nu e păzit, ba mai mult, că pot re-acapara Statul, pot domina o societate incapabilă de a se coagula constructiv, pot prospera chiar mai bine decât în vechiul regim. Nu știu de ce, dar părem să nu învățăm nimic nici chiar din această istorie recentă: aud în ultimul an multe voci prin mass-media care afirmă că cel mai important ar fi acum să plece de la putere Băsescu și Boc. Ca și cum, odată cu acești indivizi, s-ar retrage din activitate și toate hienele, toate practicile corupte care se întind pe nervurile societății. A privi astfel lucrurile este perdant din start, amintind de eludarea problemelor printr-un țap ispășitor, care trans-substanțiază toate fărădelegile. 

IV. Până aici, am mers pe o oarecare prezumție de nevinovăție/nepricepere (a comunității) în ceea ce privește încrederea autohtonă, pe conjecturi istorice la nivel tectonic. Însă excesul de nevinovăție dăunează grav societății, mai ales când ea este coruptă. Dacă justiția întârzie în a își materializa funcția, dacă instituțional Statul eșuează în a sluji contractul social, e de așteptat ca de jos în sus, de la reprezentați către reprezentanți, să urce nemulțumiri, critici, proteste, voci noi și îndreptățite care să modifice status quo-ul. 

Însă, deși pălmuiți de sărăcie, cetățenii nu reacționează. De ce? Pentru că societatea noastră actuală nu este coagulabilă, nu este compusă din cetățeni care înțeleg să acționeze vasele comunicante social-economice, din recunoașterea celor mai competenți, nu e ierarhizată pe merite, nici măcar pe clase (ce simplu pare marxismul!), ci în categorii slab identificabile, inegale și obscure. 

Pot ieși toți românii în stradă mâine dimineață, pot face grevă o lună de zile împotriva felului în care se fac pe ei înșiși să trăiască: rezultatul va fi același, vor trăi la fel. Democrația se sfârșește în mod fericit atunci când îl alege pe cel mai competent pentru ca acesta să găsească soluții la o problemă politică, pentru a reînvia la următoarea alegere. În afara politicii, cunoașterea nu este democratică (exceptând, eventual, dreptul la educație), un profesor de școală nu este un simplu cetățean al comunității locale ales pentru acest rol, un doctor nu este ales democratic să opereze pe creier, un om de cultură nu prin vot își validează creațiile (nici prin exemplare vândute: în nici 50 de ani manualele de literatură ar conține doar Sandra Brown, Coelho, Mihaela Rădulescu, Harry Potter), tot la fel cum nu carnetul de partid (ca democrație indirectă) ar trebui să decidă cine conduce o școală, un spital, un inspectorat de oareșce fel. 

V. Societatea contemporană este esențial ierarhie: de cunoștințe, profesii (în fiecare dintre ele se creează un standard de excelență: e absurd să spui că toți cizmarii sunt egal de buni la ceea ce fac), valori, decizii, reguli. Societatea este, în același timp, joc de putere, pliat pe această ierarhie, joc extrem de greu de jucat corect. Aici își are democrația (dar și justiția!) rolul esențial: de a controla și corecta manifestările celor aflați în poziții de putere social-economică. Societatea ar mai trebui să fie esențial redistribuire: pentru că economia permite în primul rând acumulare de capital, statul trebuie să intervină pentru a realiza redistribuirea socială a banilor: pentru asta există taxe diferențiate, impozite, fonduri de pensii, șomaj, sănătate, educație, etc. 

VI. Poate ar trebui ca în primul rând să nu ne așezăm speranțele (chiar și încrederea) acolo unde nu pot rodi. Poate, în al doilea rând, ar trebui să nu rămânem doar la speranțe. Primim, de 20 de ani, lecții dure despre eșecurile în a trăi într-o responsabilitate comună. Așteptăm să facă ceilalți primii pași spre corectitudine, spre demnitatea noastră. Așteptăm recunoaștere de la ceilalți din jur, fără să luptăm pentru posibilități de a o primi. Când un întreg sistem social funcționează pe șpagă, când bunăstarea financiară a multor categorii profesionale se bazează pe bani care ocolesc transparența și bugetul comun, cine va face primul pas spre corectitudine? Aceste întrebări sunt la baza țesuturilor sociale, pe când alegerile parlamentare și prezidențiale odată la 4 ani sunt doar un vârf de iceberg, și chiar că nu îmi pasă dacă îl colorăm portocaliu, albastru sau galben, câtă vreme structura sa e aceeași. 

Vom putea respira în propria țară când și dacă vor apărea în spațiul public poziții bine-precizate care să limiteze legitim liberul plac al puterii politice, care să o descleșteze de pe instituții ce ar trebui să o limiteze. A fost în van să credem că partidele aflate temporar în opoziție sunt o astfel de forță. Am invocat profesii bugetare ce ar putea ocupa asemenea poziție. Așteptăm de când am intrat în UE un arbitraj corect, o presiune exterioară. E extrem de improbabil ca revolte populare interne să ofere o astfel de presiune, câtă vreme nu știu unde să apese. Societatea civilă e un copil orfan, și noi așteptăm să obțină respectarea drepturilor omului în centrul de plasament unde a fost detașată – metafora asta se referă îndeosebi la autonomia ei financiară, poate mai exact la cei care ar trebui să o constituie. Suprapunerea între autonomie financiară și persoane responsabile civic este prea mică pentru a produce societate civilă. 

Dacă ne uităm la Germania, mai precis la pactul de solidaritate semnat după căderea zidului Berlinului pentru a echilibra economic Germania nou-unită, vedem că încă sunt defazaje (șomajul e dublu în Est - 12 față de 6 la sută, s-au făcut și încă se fac eforturi și investiții puternice pentru a face zona estică atractivă economic). Deci, cu cele mai bune premise de revigorare, un teritoriu ieșit din comunism încă are greutăți în a se auto-susține. Somnul a fost greu și lung, la fel și neîncrederea. 

Să nu ne așteptăm la ritualuri simbolice de trecere (cum am trăit aderarea la NATO și UE), la lideri mesianici, la recompense din senin după perioada grea prin care trecem. Suntem în plină corupție, nu doar a unor politiceni pe care îi putem înlătura la alegeri, ci, până în periferiile instituționale, ușile prin care trebuie să trecem se deschid încă prin ”ungere”. În anii 90 era la modă metafora cu tăiatul cozii câinelui, recomandându-se o tăiere rapidă și completă. Cred că am cam pierdut câinele, dat fiind că problema e prea complicată pentru a avea soluții asupra cărora se poate produce un acord sau iniția un protest.

VII. Căutăm ieșirea, intrarea, rezolvarea, izbăvirea, dreptatea, stăm sperând să vină o zi, o forță care să se limpezească lucrurile. Toate acestea sunt așteptări, expectanțe. Pentru a fi mai mult decât atât e nevoie de a acționa în aceste direcții. O revoluție ar fi inutilă, pentru că nu există o forță explicită, totalitaristă care domină țara. Puterea politică poate fi schimbată legal, democratic. Ce să schimbe revoluția mai mult decât atât? Termitele ce macină structura socială sunt mult mai insidioase, sunt în ADN-ul nostru, suntem chiar noi, sau mulți dintre noi. Este vorba despre coruptibilitatea noastră, tendința de a profita de un avantaj provenit din poziția ocupată, de a încălca reguli pentru avantaj propriu sau reciproc cu alți câțiva, în detrimentul exercițiului general aplicabil al unei reguli. 

Există deja în mentalul nostru o maximă morală strâmbă, pe dos, care poartă un adevăr la fel de șui: cei care nu fură, nu fură pentru că nu pot, pentru că nu ocupă poziția care să le permită asta. Cunosc mulți oameni care își proiectează imaginativ ipoteza ocupării unei astfel de poziții (nedeținând-o), întrebându-se dacă ei ar fi corecți sau ar fi și ei coruptibili. Un adagiu al acestei maxime spune că, în chiar ipoteza în care o persoană corectă ajunge într-o astfel de poziție, întreaga rețea existentă în jurul ei este mult prea coruptibilă pentru a-i rezista (ce să mai spunem despre a o îndrepta...). Deja, în mentalul nostru, a ocupa o poziție cu acces la bani publici este o tentație copleșitoare, sau, dacă reziști tentației, ești oricum prins într-o Mafie extrem de persuasivă. Un al doilea adagiu spune așa: pozițiile importante social sunt ocupate de persoane corupte, coruptibile, corupătoare – acestea vor face tot posibilul pentru a respinge orice tentativă de curățare, reglementare, îndreptare a domeniilor în care ele activează. 

Iată un mecanism al coruperii și neîncrederii destul de sofisticat, căruia istoria este provocată să-i răspundă. 

Împotriva Moldovei

Înainte de a stârni umori, menţionez că este un articol al lui Mircea Eliade(de găsit în cartea sa, Profetism românesc, vol. I, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.), scris în 1928, deci la ai săi 21 de ani (vârstă la care Cioran scria Pe culmile disperării) şi că acest „împotriva” nu este politic, nici economic, ci spiritual, şi că nu este vorba de ţinutul de peste Prut, pe atunci existând România mare. 

Pentru început, voi începe să îl redau, sumar. Primăvara era pe cale să vină, Eliade părăsea Bucureştiul pentru o vreme, pentru a se dedica, eroic, unei munci de lectură pe care ştim bine că ştia cum să o îndeplinească. După o digresiune despre o anume fatalitate a intelectualului de a nu se putea bucura de întreaga ingenuitate a împrimăvărării, a feminităţii sau a naturii fără ca mintea să-l trimită la cărţile citite, Eliade îşi adună energiile pentru a se dedica muncii. 

Reuşeşte, ajutat de impulsurile primăvăratice, să dea un sens eroic eforturilor sale, însă spune: „cu toate acestea, m-am întors întristat şi deprimat în salonul prea luminos”. Trece fără să câştige în dispoziţie prin Praeludio con fuga de Bach, câteva sonate beethoveniene, Grieg, Madame Butterfly. Apoi reia digresiunea şi o transformă în aversiune, întrucât starea în care se afla îl trimite la „acea insuportabilă nostalgie a literaturii moldoveneşti”, la „tristeţile Medelenilor”, la „perversitatea predărilor, voluptatea tristeţilor dilatate în fantezie, voluptatea unui romantism atenuat şi dulceag, crescut în umbra dealurilor Iaşului…”. 

Şi spune apoi: „Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră este lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate … o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – prea frumoasei, prea căutate, prea talentate. … N-a dovedit ea prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuirea totală?. … Ea n-a înţeles niciodată şi nu va putea înţelege valorile şi elanurile virilităţii”.

Acum, la aproape o sută de ani distanţă, aceste rânduri se adaugă de la sine unei perspective mai generale asupra pasivităţii acestei zone geografic-culturale (de fapt nu numai a Moldovei, ci a României întregi), care circulă subteran în mentalul nostru, şi cu care nu ştim ce să facem. Poţi să zici că „Deşteaptă-te, române!” este la fel de valabil astăzi ca şi acum o sută de ani. Numai că nu „barbarii de tirani” sunt vinovaţi, ci noi înşine. Eliade, în drumul său spre o reuşită obţinută printr-un gen de efort spiritual permanent care nu ne este prea familiar, s-a lovit de această pasivitate, a trebuit să lupte cu ea, fiind nevoit să caute „ajutor străin”, atitudini de viaţă spirituale din altă parte care să îl sprijine în a persevera, a se lupta pentru a se obţine pe sine.

Îl voi lăsa un moment pe Eliade. În prezent, toţi tinerii care primesc stagii în străinătate descriu această experienţă ca pe o evadare dintr-un mediu care pare să fie contrar avânturilor, care pare a fi într-o accedie permanentă. Am văzut ce găsise Eliade de blamat pentru asta –practica şi literatura renunţărilor, a consumării propriilor neputinţe pe post de faivocloc. Ce cauze am găsi astăzi? Fac întâi, din punct de vedere al surselor motivării, distincţia între avânturi personale şi mediul în care te găseşti, apoi aş întreba simplu, în legătură cu a doua sursă: unde este de găsit un accent concurenţial în mediul nostru universitar, cultural şi spiritual? Cine concurează, de exemplu, o poziţie universitară care este ocupată de domnul X? Cine îl ţine în priză? Cine îl motivează să se menţină la curent cu ce se gândeşte în restul Europei? Cu ce cărţi publicate la care edituri se construiesc poziţii de profesor universitar? Cine e responsabil de aberaţiile emise de pe poziţii academice? În ce zonă liberă şi onestă a spaţiului public pot fi criticate acestea?

Se pare că nu există concurenţă ci doar ocurenţe, că nu testăm şi re-evaluăm poziţiile, cunoştinţele şi ideile, că pasivitatea este prin aceste locuri deja proverbială. Inexistenţa criticii eficiente – una care să schimbe ceva, în cel criticat şi în spaţiul public, resemnificarea ei în atac la persoană şi frustrare a celui aflat în afara sistemului, fac ca lucrurile să nu cunoască un „mai bine”. Îmi puteţi da un singur exemplu de critică publică asumată public de cel criticat?

Per ansamblu, lăsând la o parte destinul privat al fiecăruia, nu mergem deja către un viitor comun pe care am renunţat să-l schimbăm în bine, deşi nu ne place cum arată? Şi nu cumva acest lucru ne face în continuare personaje ale literaturii „moldoveneşti” împotriva căreia toţi viitorii „Eliade” ai culturii noastre vor trebui să lupte? Sau ne vom amăgi că tocmai din zone cât se poate de potrivnice ies nişte „Eliade” mai buni?

Extras dintr-o logică socială minimală

Plec de la premisa că în România politicul viciază socialul în mod fatal. Altfel spus, că această luptă dominantă pentru cine să conducă guvernul, instituţiile şi fondurile de stat polarizează societatea până la ultimul ţânc dintr-un sat moldav ce are nevoie de o amărâtă de alocaţie pentru ca părinţii lui să considere că e bine să existe.
Partea cea mai nefericită e aceea că o polarizează în jurul câtorva găşti mari, numite din lipsă de discernământ partide politice parlamentare. Mecanismul e simplu în esenţă şi extrem de pervers: acel partid care păcăleşte cel mai abil, prin orice mijloace, "alegătorul" că el este soluţia cea mai puţin imorală, va avea acces la resurse financiale şi decizionale ce l-ar bulversa spontan pe respectivul "alegător", dacă vreodată ar afla quantumul şi puterea pe care le oferă unor marionete care i se perindă prin faţa ochilor, cerându-i "sprijinul".
Ce nu înţeleg este cum de grupurile profesionale sociale majore acceptă atât de uşor această obedienţă. Profesorii, medicii, cei din justiţie, oamenii de afaceri, producătorii şi industriaşii nu au o voce şi o atitudine în raport cu dansul strâmb al politicului. În loc să pună o presiune pozitivă pe deciziile adesea lăutăreşti dar cu substrat cert de interes propriu ale politicienilor, acceptă să fie terfeliţi prin acceptarea tacită a mersului lucrurilor şi prin a servi punctual, prin indivizi coruptibili, interesele politicului.
Dacă, în loc să participe la această horă grotescă a incompetenţei, sindicatele din învăţământ, sănătate şi justiţie, asociaţiile patronale şi producători şi-ar reprezenta propriu-zis interesele, şi-ar apăra integritatea profesională şi nu ar accepta mângâieri minore pe creştet contra voturi, partidele politice nu i-ar mai putea avea aşa de uşor la picioare.
Cum se poate uşor identifica, problema aici este cea a dependenţei acestor profesii de conducerea politică. Însă lucrurile ar putea sta cu totul invers, la propriu: nu partidul de la putere ar decide cine conduce un inspectorat, un spital, o curte de justiţie (şi toate partidele de până acum au schimbat oamenii ce conduc astfel de instituţii când au preluat puterea, fără nici o excepţie), ci aceste grupuri profesionale ar decide cine ajunge la putere, în măsura în care cei aleşi le înţeleg nevoile şi acceptă oameni profesionişti la conducerea propriilor instituţii.
Însă, lucrurile stau mai prost decât ar fi minim acceptabil. Sindicaliştii sunt corupţi, oamenii de afaceri sunt complicii partidelor, forurile superioare din justiţie nu sunt credibile. Mă întreb cum de membrii acestor profesii şi activităţi acceptă atât de facil să fie reprezentaţi de oameni care nu îi reprezintă, mai mult, care întreprind fapte ce înjosesc demnitatea respectivelor profesii. Altfel spus, un grup profesional reprezintă o micro-societate care ar trebui să se organizeze în sensul celei mai bune reprezentări a propriilor interese, echilibrate în raport cu întregul social.
Profesorii ar trebui să aibă o conducere sindicală care să fie o voce puternică atât în zona legislativă cât şi în cea executivă, să direcţioneze puterea socială a celor câteva zeci/sute de mii de profesori către acel partid care înţelege să le sprijine poziţia. Atunci, nu profesorii ar fi agenţi electorali în teritoriu, ci ar fi reprezentanţii unei profesii care poate să limiteze legitim şi binevenit bunul-plac al politicului.
În România mai toată lumea vrea salarii mai mari, fără să facă efortul mental de a afla cum se pot obţine. Dacă profesorii vor salarii mai mari, atunci inevitabil vor trebui să se polarizeze (chiar dincolo de credinţele personale) către acea putere politică (existentă sau posibilă) care să obţină fonduri bugetare de stat mai consistente, care să producă un mediu de afaceri consistent. Întotdeauna profesiile de stat vor trăi bine doar dacă economia în ansamblu merge bine. Într-un mediu economic subnutrit nu vor exista resurse care să susţină educaţia; dacă bugetarii sunt majoritari pe piaţa muncii, atunci balanţa bugetului este sfărâmată. Dacă mai mulţi cheltuie bugetul decât participă la buget, de unde bani pentru educaţia, sănătatea şi bună-starea socială pe care statul ar trebui să le ofere?
Iar dacă cei din justiţie preferă să pactizeze cu interesele de îmbogăţire ale câtorva potenţaţi, asigurându-le complicitatea în faţa legii, iar fiscul preferă să evite "anumiţi" datornici, de unde să rezulte o societate competitivă, o economie cu reguli transparente, care să producă bunăstare bugetară din propria bunăstare şi bună aşezare legislativă?
Nedumerirea mea este aşadar: unde ne sunt grupurile sociale care să înţeleagă aceste lucruri, căci politicienii ştiu unde ne sunt.

Câteva observaţii despre ineleganţă. cu studiu de caz.

M-am uitat acum câteva zile pe youtube la dialogul Hertha Muller - Gabriel Liiceanu. Frapant. Disproporţionat. Nici o continuitate de idei între cei doi, carevasăzică dialog eşuat.
Gabriel Liiceanu s-a prezentat într-o dispoziţie mai degrabă academică, festivo-serioasă.
Hertha Muller a fost defensivă în mare parte a discuţiei, încercând să îşi traducă şi adapteze întrebările interlocutorului, când era vizibil că poziţia sa s-ar fi vrut confesiv-rememorativă, uşor ludică (să nu întristeze sala şi să nu pornească una din preocupările preferate de români - licitaţia de văicăreli a greutăţilor suferite), situată în concretul vieţii, urmând ca de acolo să apară salturi către semnificaţii mai importante ale istoriei care suntem toţi.
Nu am reuşit să îmi explic bovarismul întrebărilor lui Gabriel Liiceanu (vezi statutul scriitorului, nevoia de recunoaştere), nici căutarea insistentă a unei confirmări din partea Herthei Muller cu privire la moralitatea "noastră, a celor rămaşi acasă", adică a grupului intelectualilor din care şi Gabriel Liiceanu făcea parte, cei care au scris cărţi curate, fără compromisuri ideologice.
Termenul pe care l-am găsit pentru atitudinea lui Liiceanu este cel de ineleganţă (unul alternativ ar fi cel de rigiditate, însă ineleganţa prinde şi lipsa de reverenţă pentru invitat). Întrebările pregătite dinainte şi care curgeau indiferent dacă discuţia produsă le atinsese deja sau le făcea caduce, revenirea obsesivă la soarta celor rămaşi în ţară, deşi inteligenţele celor doi au produs pe parcurs întrebări extrem de fertile, chiar fermecătoare, lipsa de tact la răspunsurile interlocutorului şi la reacţia sălii, competiţia stânjenitoare izbucnită între cei doi cu referire la reacţia moralmente cea mai bună raportată la regimul comunist, dizidenţă, civism, toate sunt produse de incapacitatea lui Liiceanu de a valsa cu un interlocutor ce nu concede si aprobă usor.
Care sa fie cauzele acestei ineleganţe?
Aş risca un răspuns: lipsa unei practici culturale critice în spaţiul autohton. Altfel spus, ne-obişnuinţa de a fi criticat, de a ţi se răspunde răspicat că o afirmaţie, teză nu e corectă, şi de a accepta acest lucru, dacă sunt argumente. Corolarul acestei chestiuni e că în spaţiul autohton critica este de fapt anihilare, autorul nu e bun de nimic, cartea sa e o totală pierdere de vreme. Acesta e un extremism periculos - pe aici ori autorul are întru totul dreptate, ori nu are deloc. Şi tare îmi e că Liiceanu s-a obişnuit să fie în prima parte a acestei ultime disjuncţii.
Şi acest stadiu incipient, paleolitic al criticii, este extins la toate palierele care ar avea nevoie de critică constructivă.
Nu spun că Hertha Muller era de partea dreptăţii, nici nu cred că aş fi în măsură. Dar nici nu cred că a participat la discuţia asta ca să îl minimalizeze le Liiceanu şi pe cei rămaşi în ţară. Ar fi absurd.

Lenea şi frica

Într-un post anterior (Amnezia românească) descriam impresii personale din chiar ziua alegerilor, atrăgând atenţia asupra unor aspecte destul de grave: atomismul electoral, lipsa de programe politice a partidelor, sentimentul unei uriaşe trădări.

Astăzi, la ceva distanţă de ce scriam atunci, sentimentul acela s-a adeverit, mai mult decât mă aşteptam. Noua coaliţie (monstruoasă, imorală, bulversantă) deja s-a instalat, fără timiditate, remuşcări, regrete. Se simte bine, se răsfaţă într-un mediu politic pe care îl ocupă aproape în întregime monstruozitatea ei.

E monstruozitate doar dacă îţi permiţi luxul de a avea memorie. PDL-ul s-a definit şi a intrat în jocul politic ca alternativă ceva mai serioasă la PSD - partidul care aminteşte de famiglia Borgia, în varianta post-comunistă. Acum, şi-a anulat identitatea. PNL-ul a făcut acelaşi lucru în guvernarea trecută. Mediul politic devine astfel indistinct, unificându-se în intenţia de a controla centrii economici si sociali prin care banii intră şi ies.

Nu mai avem diversitate, poliarhie, nu mai are cine critica. Singurul reper e Uniunea Europeană, care a arătat deja când ne-a primit că ştie să închidă ochii destul de mult. Deci, toată chestiunea se va reduce la reglajul dintre politicul românesc şi UE, unde se decide cât se poate fura şi cât investi în dezvoltare.

Lipsa opiniilor critice sugrumă respirabilitatea spaţiului comunitar. În România critica se face prost, foarte prost, înspăimântător de prost. Mă refer în primul rând la presă. Accentul cade mai mereu pe scandal, pe evidenţierea cât mai colorată a neregulii, care, cu cât e făcută de un personaj mai cunoscut, cu atât e mai bine (asta în partea de eveniment). Atitudinea critică e păstrată pentru editorialişti, care iau lucrurile în mod personal şi domină moral şi sapienţial scena socială. Ei nu greşesc, ei dau sfaturi subtile, ei înţeapă.

Apoi mă refer la oameni şi la presupuşii lor vectori: societatea civilă. Aici lucrurile stau şi mai prost. Societatea civilă atrage uneori atenţi asupra unor nereguli, dar sprijinul social pentru aceasta e quasi-nul. Ce-ar mai fi? Ar trebui măcar grupuri sociale sau economice coagulate de interese comune (sindicate dar nu numai) să ia atitudini critice şi să propună noi reguli. De la sindicate ştim doar depsre măriri de salarii. Atât. Alte grupuri? Nu am la cunoştinţă să existe. Grupul IMM-urilor e vândut din naştere, la nivelul liderilor decizionali, puterii. Agricultorii nu sunt uniţi, ei mor de foame. Bugetarii vor salarii şi atât. Despre restul? Tăcere.

Mă gândesc că un filosof precum Kant îşi numea filosofia critică (a raţiunii). Dar ce înţelegea el prin critică? O atitudine. De modificare a ideilor şi credinţelor vremii. De la a pune sensul lucrurilor într-un dincolo de noi (metafizica teologică şi cosmologică) la a pune sensul în noi (asta a fost treaba lui şi a făcut-o foarte bine). Cei ce gândim. Oameni. De la a te supune unor idei pentru că aşa îţi sunt spuse şi date la a lua pe cont propriu exerciţiul gândirii. Critica sa e pasul imediat inferior revoluţiei. În revoluţie bulversezi puterea, în critică, fiecare îşi păstrează funcţia socială, însă în spaţiul public fiecare este îndemnat să aducă argumente pentru modificarea unor direcţii sociale care nu merg bine. În felul acesta puterea e direcţionată, corectată.

Kant se întreba: de ce un aşa mare număr de oameni preferă să fie conduşi de alţii, să primească de la alţii aflaţi în posturi de conducere sensurile vieţilor lor, în loc să îşi ia pe cont propriu viaţa? El a dat un răspuns: lenea şi frica.