Emil Cioran - (fragment) arta de a fi psiholog

Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești. 

Nu ești un psiholog bun dacă tu însuți nu ești un subiect de studiat, dacă materialul psihic nu oferă zilnic o complexitate și un inedit, care să excite curiozitatea ta continua. Nu te poți iniția în misterul altuia dacă tu însuți n-ai un mister în care să te inițiezi. 

Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atât de nefericit încât să pricepi fericirea și atât de rafinat încât să poți deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăiești să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în flăcări. 

Proteic, polimorf, pe cât de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieții să se combine în tine atât de multiple și atât de complex, încât extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios și pervers. 

A fi psiholog înseamnă a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiție; a doua, este a avea atâta mobilitate, încât celelalte ființe să-ți fie atâtea centre de gravitate câte poate avea o ființă proteică.

Simțul psihologic este expresia unei vieți care se contemplă pe sine în fiecare moment și care în celelalte vieți vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toți ceilalți oameni părți din tine, frânturi ale ființei tale. Și în disprețul pe care orice psiholog il are pentru oameni este o secretă și o infinită autoironie. 

Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoașterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte ființe. 

Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei având conținuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictisește mai repede de oameni, pentru ca el este prea putin naiv pentru a avea prieteni și prea puțin inconștient pentru a avea iubite. Niciun psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârșește însă prin a fi sceptic. 

Este, în acest sfârșit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puțină iluzie în cunoaștere, pentru ca, să nu fi ajuns prin cunoaștere la deziluzie. Puțină cunoaștere încântă; multă cunoaștere dezgustă. 

Cu cât cunoști mai mult, cu atât vrei sa cunoști mai putin. Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela n-a cunoscut nimic.

(din Pe culmile disperării)

sursa:http://www.scrigroup.com/educatie/carti/CIORAN-PE-CULMILE-DISPERARII61919.php

Când ai apărat ultima oară un cuvânt?

Ar fi destul de interesant de scris o carte despre cum anume, în societatea noastră din ultimii 20 de ani, se uzează anumite cuvinte, în principal ceea ce ele numesc sau desemnează drept soluție socială sau politică la un anumit moment. Mă gândesc la cuvinte precum: democrație, tranziție, reformă, (pachet de) măsuri, proiecte, intelectuali, stânga, dreapta, politicieni, parlament, etc. Mă interesează în special punctul sau pragul începând cu care devin goale, iritante, anti-cuvinte, anti-soluții, anti-reprezentative. Iarăși, mă interesează cum anume ar trebui ”vindecate” respectivele cuvinte, cum să își recapete utilitatea. Răspunsul s-ar putea să nu fie așa de simplu.

O primă explicație pentru soarta acestor cuvinte este aceea că sunt folosite de persoane reprezentative social și politic, în discursuri demagogice deșănțate, și care ulterior sunt dezmințite sau chiar contrazise de acțiuni și fapte ale acelorași persoane. Simplu spus, dacă de 20 de ani politicienii și cei ce ne guvernează tot anunță că fac ”reforme”, că vor stabiliza societatea, că vor aplica ”măsuri”, cetățenii au avut și vor avea reacții adverse când mai aud cuvintele acestea, deși reforme și măsuri trebuie luate în continuare, într-o variantă bună de această dată. 

Această observație este cunoscută de mai toată lumea, nu sunt eu vreun geniu al surprinderii realității. Însă interesant mi se pare ce anume poate fi extras din această situație. În primul rând o întrebare: de ce au politicienii monopol pe cuvinte, pe forța lor, pe buna sau proasta lor întrebuințare? De ce îi lăsăm să devalorizeze cuvinte? De ce nu ne apărăm cuvintele și sensurile lor, ironizându-i în același timp pe acești impostori ai limbii?
Păi, nu prea avem cum, pentru că, de exemplu, aceleași lucruri, aceeași devalorizare se petrece cu acele cuvinte care ne desemnează identitatea: români, românesc, România, (nu mai înșir aici tot pomelnicul de asocieri negative, sau idiot-pozitive, cu daci, traci, energii, oază a creștinătății, cu același efect ca primele) pe care, de această dată, nu doar politicienii le minimizează, ci mai toți o facem, sadic și cu o pasiune a decadenței.
Primele semne de însănătoșire vor putea fi recunoscute atunci când vom începe să ținem la anumite cuvinte și sensuri, când vom apăra, sau măcar suficienți dintre noi vor apăra, acele sensuri care vor putea constitui schelele prezentului către viitor. Nu neapărat să refacem onoarea cuvintelor pe care le-am enumerat mai sus, ci poate vom găsi alte cuvinte demne de apărat.
Să fie cuvântul muncă? Nu cred. Poate cuvântul libertate? Tocmai am luat în 20 de ani o doză otrăvită din așa ceva. Atunci??
Să mă explic încă odată: nu vorbesc despre cuvinte pe care le apărăm în mod ipocrit, cum o fac cei care răspund la sondaje și susțin că ei sunt morali, toleranți, însă cei din jurul lor nu prea sunt astfel.
Când aperi anumite cuvinte, sau sensuri, vei ști să faci asta nu clișeistic, ci înrădăcinat în acțiunile tale, în credințele (beliefs) tale, să le arăți rolul real în viața ta și în proiectele tale.

Autour d’un rêve

prima rază de lumină a dimineţii
puritate gratuită, sfâşietoare
amestec de bucurie şi umilinţă
obţinut prin nesomn
şi revărsat peste mizeriile zilei
peste mizeriile mele

nu am unde să mă ascund
dar nici nu am unde sa fiu
însă sunt nu mai puţin viu
şi mă doare
şi mă bucur ca sunt

tu eşti la celălalt capăt al dimineţii
universul între noi se trezeşte
nu se poate altfel şi nu mă întreb de ce

fumul ţigării îmi ridică singurătatea
la rangul de iluzie
mă obţin cu greu din toate acestea
îmi sunt perpetuă caricatură
şi adorm, târziu şi străin,
ca Iacob.

A trece prin timp. Uzură şi bătrâneţe - efecte asupra identităţii

                                 

(text publicat acum ceva vreme și pe http://filosofiatis.blogspot.com)
Plec de la două scurte texte ale lui Alexandru Dragomir din Cinci plecări în prezent. Amintesc sumar încă de la început diferenţa ontologică dintre entităţile care se uzează (lucruri, artefacte, care se disting de obiectele strict naturale, celor din urmă aplicându-se într-un mod mai propriu termenul de erodare) şi cele care îmbătrânesc (la modul cel mai propriu referindu-se la oameni, iar prin extensie la ceea ce este viu).

Oamenii au valorizat fără să ezite, de-a lungul timpului, ceea ce rezistă la trecerea prin timp (să nu ne mire că abia secolul XX a permis contingenţa ca indice temporal al reperelor gândirii şi că tot undeva pe aici a scăzut puterea de influenţă a supra-temporalului divin). Valoarea aurului este datorată în principal rezistenţei calitative la trecerea prin timp, şi este formidabil cum această stare a materiei rămâne reperul cel mai stabil în tot ceea ce înseamnă schimburi inter-umane traductibile economic (acest statut privilegiat iese în evidenţă în timpuri tulburi, cum ar fi marile conflagraţii, când monedele naţionale îşi pierd puterile, iar aurul rămâne resursa privilegiată de plată). Desigur, mai avem şi artefactele care dobândesc plus-valoare la trecerea rezistentă prin timp, de la arhitectura lumilor vechi, la obiecte de artă, cărţi, etc. care reuşesc să traverseze epoci şi culturi şi îşi aduc întreg trecutul până în prezent.

Dintr-o perspectivă calitativă, se uzează ceea ce a ajuns la o anume identitate, percepută ca stabilă. O operă de artă, să spunem Gioconda, suferă modificări, „se uzează încet-încet, pe nesimţite, şi nicidecum sub forma unor puncte-eveniment” (p.40), la trecerea prin timp, de aici nevoia de conservare, de reducere pe cât posibil a uzurii. Artefactele îşi capătă identitatea prin decizie, prin consens şi convenţie. „Bun de tipar” reprezintă o astfel de decizie, stabilind că un text a ajuns la o structură ce va rămâne constantă, la fel şi forma ultimă a tabloului Giocondei. Asta nu înseamnă că aceste identităţi sunt naturale, nici că sunt cele mai bune posibile, ci că aşa au decis cei care le-au creat.

Bătrâneţea trimite la un alt timp de traiect temporal – ea survine în cazul entităţilor care încep existenţa printr-un proces de creştere, „(cale de 16-18 ani la om)”, cum spune ludic Alexandru Dragomir. Aici, perspectiva sa de inspiraţie heideggeriană stabileşte că identitatea este dată după gradul de posibil existent „la purtător”. Astfel, copiii şi tinerii sunt mai mult „posibil” decât sunt pur şi simplu, mai degrabă nu sunt. Dar, „de la o vârstă încolo, omul este ce a fost şi nu mai poate fi nimic altceva, chiar dacă el nu ştie sau nu vrea să accepte una ca asta” (p.218).

Gradul de posibil scade, pe măsură ce mergem către bătrâneţe. Dragomir zice următoarele: „Bătrânii noştri nu primesc vârsta lor. Ei nu pot fi bătrâni, nu fiindcă nu sunt în vârstă, ci fiindcă nu sunt pur şi simplu. Or, omul poate să „nu fie” numai atunci când e tânăr. De aceea bătrânii noştri vor să fie tineri, adică să mai creadă că mai sunt în posibil, că or să fie ceea ce o să li se întâmple, în loc să ştie că orice li s-ar întâmpla nu-i mai poate schimba” (p.219).

Cu o pagină mai devreme, Dragomir spusese că a rămâne în priza realului, a nu căuta subterfugii şi a nu mai aştepta să ţi se întâmple „ceva” din exterior, este o probă de curaj. Găsesc aici o grozavă lecţie de asumare. Ştim de la Heidegger că viaţa Dasein-ului este determinată de posibilitate, de a putea fi proiect. Şi că moartea este aceea care încheie identitatea, dat fiind că anulează posibilul. Ori, din cele de mai sus ar rezulta că undeva spre sfârşitul traiectului vieţii, când posibilul scade, limitându-se la mici detalii ce nu mai pot schimba conţinutul esenţial al vieţii, apare o tensiune ontologică ce necesită o asumare teribilă (care reprezintă, la rându-i, o decizie): a accepta că eşti – în sensul cu totul aparte în care viaţa proprie a fost deja trasată, determinată.

Deci trecerea prin timp, omeneşte vorbind, înseamnă a alege dintre „posibili” (deci a decide), a urma drumul unora dintre ei, şi, aceste drumuri, odată parcurse, se constituie treptat, pe măsură ce viaţa înaintează şi posibilii scad, în destin. Identitatea în acest caz nu este stabilită doar de „posibili”, ci de ceea ce face fiecare cu ei .

Bătrânii, în mod ironic faţă de lipsa de posibil a viitorului, au destul timp să fie retrospectivi, şi mă gândesc că Jankelevitch (Ireversibilul şi nostalgia) identifică sentimentul ireversibilului ca element principal în discuţia asupra trecerii prin timp. Aşadar, nu neapărat regretul unor anume fapte, unor alegeri greşite iese în prim plan, deşi poate constitui un puternic ingredient, ci faptul că viaţa a fost traversată în mare parte, că „a trecut”. Poţi să repari efectele anumitor fapte, să îţi îndrepţi din greşeli, dar nu poţi să faci în aşa fel încât să să nu fi făcut ceea ce ai făcut. Când un posibil a  intrat în fiinţă, nu mai poate fi negat, şters, desfiinţat. Desigur, vorbim aici într-un registru al sincerităţii faţă de sine. Jankelevitch vorbeşte despre încercarea de ştergere a trecutului ca despre o mare iluzie a omului, zădărnicită de ireversibil. 

Cele scrise până acum aici sunt doar un vag început pentru tema timpului şi identităţii. Voi încerca să dezvolt în viitoare intervenţii alte valenţe. Aşadar, va urma...

Cuvânt de adio...

Răspuns la articolul: Literalitatea morţii.

Momentul pe care îl am în vedere (preluând trimiterea domnului Gherghel) îl priveşte pe Levinas într-un mod aparte: discursul de rămas bun pe care prietenul său, Jaques Derrida, îl rosteşte la înmormântarea acestuia, pe 27 decembrie 1995[i]. La rămas bun sau adio, în franceză se spune Adieu, cuvânt pe care Derrida mărturiseşte că a învăţat a-l folosi de la Levinas şi care poartă de fapt în el şi sensul de à Dieu – la / către / pentru Dumnezeu.

Discursul lui Derrida este o întrepătrundere de cuvinte îndurerate şi gânduri pe care Levinas le scrisese cu privire la moarte şi la relaţia cu celălalt. Derrida se întreabă cui se adresează el de fapt în acest discurs de adio? Cui se adresează oamenii când merg în cimitire pentru a vorbi celor plecaţi? Răspunde: „ils viennent à s'adresser directement, tout droit, à celui dont on dit qu'il n'est plus, qu'il n'est plus vivant, qu'il n'est plus là, qu'il ne répondra plus”[ii] (vin să se adreseze direct, foarte direct, celui despre care se spune că nu mai este, că nu mai e viu, că nu mai este aici, că nu va mai răspunde).

Cum înţelegem moartea celuilalt? Ce înseamnă ea? Expresii precum: trecere în nefiinţă, aneantizare au un substrat ontologic şi par a sugera că moartea ar însemna trecere de la a fi la a nu fi. Dar înţelegem cum se cuvine moartea dacă o privim ontologic? Levinas a spus că nu, că moartea nu trebuie înţeleasă din perspectiva existenţei şi non-existenţei, ci raportată la un mod aparte de a ne raporta la celălalt în timp.

Levinas defineşte undeva conştiinţa drept „mouvement vers l'autre qui ne revient pas à son point d'origine comme y revient le divertissement incapable de transcendance. Mouvement par-delà le souci et plus fort que la mort.”[iii] (mişcare către celălalt care nu revine la punctul său de origine aşa cum o face uşurătatea / divertismentul incapabile de transcendenţă. Mişcare dincolo de grijă şi mai puternică decât moartea). În altă parte spune că timpul este întoarcerea Aceluiaşi către Celălalt. Ce vrea oare să spună aici? Ce mişcare este aceasta către celălalt, mai puternică decât moartea? Ce este acest Celălalt? Şi ce vrea să însemne à Dieu?

Răspunsul nu este simplu. Dar îl pot rezuma, aşa cum l-am înţeles eu. Mintea omenească are tendinţa de a-şi folosi puterea raţională pentru a cuprinde entităţile cu care se ocupă, a le circumscrie, a le surprinde esenţa, sensul. Dar dacă aceasta e doar o cenzură raţională, pe care o aplică în relaţiile pe care le are cu entităţile pe care le întâlneşte, la nivel de conştiinţă individuală? Dacă, în ce îl priveşte pe celălalt om, orice determinare este de fapt negare, negare a unui rest care e mai important decât ce putem determina, rest pe care îl simţim mai degrabă decât gândim?

Dacă întotdeauna e mai important ceea ce nu putem surprinde cu mintea, ceea ce nu putem gândi în mod cert, ci doar ne apare la nivelul trăirii şi de obicei tratăm ca simple adagii emotive? Levinas menţine doar identităţi deschise, provizorii raţional, dar profunde metafizic şi etic. La fel este şi pentru celălalt om, dar şi pentru Celălalt ca Altul absolut - transcendenţa.

Aici, ontologicul, atribut univoc şi simplist, poate decide doar prin da sau nu – celălalt, în ambele variante, există sau nu. În afara acestui dualism, într-un Altfel decât a fi sau dincolo de fiinţă (e titlul unei cărţi levinasiene), oare nu se mai găseşte şi altceva, care să nu se supună unui test ontologic, chiar dacă limbajul nu ne ajută prea bine aici?

Dacă raţiunea închide de fiecare dată un sens care face nedreptate unei manifestări, fie naturale, fie umane, fie transcendente, neîncadrabile, care doar traversează o lume ontologică şi raţională, fără a i se oferi decât en pointillé? Derrida vorbeşte chiar la început de cuvântul droiture, care are atât sensul de dreptate cât şi de directeţe. Atunci a merge către celălalt e a merge direct către el, traversând determinările propriei conştiinţe şi minţi, de-păşindu-le, păşind afectiv către concretitudinea sa unică, neîncadrabilă, într-o relaţie vulnerabilă, dar vie. La fel e pentru celălalt om, la fel e pentru Celălalt absolut.

Şi atunci când moare celălalt om, dacă nu aplicăm o rezolvare ontologică acestei tragedii, rămânem cu non-sensul unei plecări fără răspuns şi destinaţie, rămânem cu o căutare în necunoscut, adică în alteritatea propriilor noastre sensuri şi gânduri, care se poate prelungi până la transcendenţă, adică à Dieu.

Şi atunci, adresarea unui cuvânt de adio celui care a murit nu merge în van, în neant, ci în marele necunoscut, lăsându-ne în cunoscut, în durerea propriilor simţiri.

Gim Grecu

[i] Derrida, Jacques - Adieu à Emmanuel Levinas, Ed. Galilée, 1997.
[ii] Derrida, Jacques - Adieu à Emmanuel Levinas, Ed. Galilée, 1997, p.12.
[iii] Lévinas, Emmanuel - Quatre lectures talmudiques, Éd. De Minuit, Paris, 1968, p. 105.

Împotriva Moldovei

Înainte de a stârni umori, menţionez că este un articol al lui Mircea Eliade(de găsit în cartea sa, Profetism românesc, vol. I, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.), scris în 1928, deci la ai săi 21 de ani (vârstă la care Cioran scria Pe culmile disperării) şi că acest „împotriva” nu este politic, nici economic, ci spiritual, şi că nu este vorba de ţinutul de peste Prut, pe atunci existând România mare. 

Pentru început, voi începe să îl redau, sumar. Primăvara era pe cale să vină, Eliade părăsea Bucureştiul pentru o vreme, pentru a se dedica, eroic, unei munci de lectură pe care ştim bine că ştia cum să o îndeplinească. După o digresiune despre o anume fatalitate a intelectualului de a nu se putea bucura de întreaga ingenuitate a împrimăvărării, a feminităţii sau a naturii fără ca mintea să-l trimită la cărţile citite, Eliade îşi adună energiile pentru a se dedica muncii. 

Reuşeşte, ajutat de impulsurile primăvăratice, să dea un sens eroic eforturilor sale, însă spune: „cu toate acestea, m-am întors întristat şi deprimat în salonul prea luminos”. Trece fără să câştige în dispoziţie prin Praeludio con fuga de Bach, câteva sonate beethoveniene, Grieg, Madame Butterfly. Apoi reia digresiunea şi o transformă în aversiune, întrucât starea în care se afla îl trimite la „acea insuportabilă nostalgie a literaturii moldoveneşti”, la „tristeţile Medelenilor”, la „perversitatea predărilor, voluptatea tristeţilor dilatate în fantezie, voluptatea unui romantism atenuat şi dulceag, crescut în umbra dealurilor Iaşului…”. 

Şi spune apoi: „Am urât Moldova pentru că e lipsită de eroism. Literatura noastră este lipsită de eroism… Personajele ei se predau, umilite, în faţa durerii, în faţa dragostei. Creştem în atmosfera acestor personaje învinse, le valorificăm viaţa, ne contopim cu ele din poză sau autosugestie, fără să înţelegem că strângem la sân o feminină şi ispititoare mediocritate … o exaltată mediocritate (spirituală, nu artistică). Absenţă totală de virilitate, de eroism, de tragic dur. Toate acestea din pricina Moldovei – prea frumoasei, prea căutate, prea talentate. … N-a dovedit ea prea mult talent, şi a stingherit cu lacrimile literaturii sale viaţa noastră, a celor prea puţin dispuşi să ofteze înainte de răfuirea totală?. … Ea n-a înţeles niciodată şi nu va putea înţelege valorile şi elanurile virilităţii”.

Acum, la aproape o sută de ani distanţă, aceste rânduri se adaugă de la sine unei perspective mai generale asupra pasivităţii acestei zone geografic-culturale (de fapt nu numai a Moldovei, ci a României întregi), care circulă subteran în mentalul nostru, şi cu care nu ştim ce să facem. Poţi să zici că „Deşteaptă-te, române!” este la fel de valabil astăzi ca şi acum o sută de ani. Numai că nu „barbarii de tirani” sunt vinovaţi, ci noi înşine. Eliade, în drumul său spre o reuşită obţinută printr-un gen de efort spiritual permanent care nu ne este prea familiar, s-a lovit de această pasivitate, a trebuit să lupte cu ea, fiind nevoit să caute „ajutor străin”, atitudini de viaţă spirituale din altă parte care să îl sprijine în a persevera, a se lupta pentru a se obţine pe sine.

Îl voi lăsa un moment pe Eliade. În prezent, toţi tinerii care primesc stagii în străinătate descriu această experienţă ca pe o evadare dintr-un mediu care pare să fie contrar avânturilor, care pare a fi într-o accedie permanentă. Am văzut ce găsise Eliade de blamat pentru asta –practica şi literatura renunţărilor, a consumării propriilor neputinţe pe post de faivocloc. Ce cauze am găsi astăzi? Fac întâi, din punct de vedere al surselor motivării, distincţia între avânturi personale şi mediul în care te găseşti, apoi aş întreba simplu, în legătură cu a doua sursă: unde este de găsit un accent concurenţial în mediul nostru universitar, cultural şi spiritual? Cine concurează, de exemplu, o poziţie universitară care este ocupată de domnul X? Cine îl ţine în priză? Cine îl motivează să se menţină la curent cu ce se gândeşte în restul Europei? Cu ce cărţi publicate la care edituri se construiesc poziţii de profesor universitar? Cine e responsabil de aberaţiile emise de pe poziţii academice? În ce zonă liberă şi onestă a spaţiului public pot fi criticate acestea?

Se pare că nu există concurenţă ci doar ocurenţe, că nu testăm şi re-evaluăm poziţiile, cunoştinţele şi ideile, că pasivitatea este prin aceste locuri deja proverbială. Inexistenţa criticii eficiente – una care să schimbe ceva, în cel criticat şi în spaţiul public, resemnificarea ei în atac la persoană şi frustrare a celui aflat în afara sistemului, fac ca lucrurile să nu cunoască un „mai bine”. Îmi puteţi da un singur exemplu de critică publică asumată public de cel criticat?

Per ansamblu, lăsând la o parte destinul privat al fiecăruia, nu mergem deja către un viitor comun pe care am renunţat să-l schimbăm în bine, deşi nu ne place cum arată? Şi nu cumva acest lucru ne face în continuare personaje ale literaturii „moldoveneşti” împotriva căreia toţi viitorii „Eliade” ai culturii noastre vor trebui să lupte? Sau ne vom amăgi că tocmai din zone cât se poate de potrivnice ies nişte „Eliade” mai buni?