Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești.
Nu ești un psiholog bun dacă tu însuți nu ești un subiect de studiat, dacă materialul psihic nu oferă zilnic o complexitate și un inedit, care să excite curiozitatea ta continua. Nu te poți iniția în misterul altuia dacă tu însuți n-ai un mister în care să te inițiezi.
Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atât de nefericit încât să pricepi fericirea și atât de rafinat încât să poți deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăiești să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în flăcări.
Proteic, polimorf, pe cât de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieții să se combine în tine atât de multiple și atât de complex, încât extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios și pervers.
A fi psiholog înseamnă a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiție; a doua, este a avea atâta mobilitate, încât celelalte ființe să-ți fie atâtea centre de gravitate câte poate avea o ființă proteică.
Simțul psihologic este expresia unei vieți care se contemplă pe sine în fiecare moment și care în celelalte vieți vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toți ceilalți oameni părți din tine, frânturi ale ființei tale. Și în disprețul pe care orice psiholog il are pentru oameni este o secretă și o infinită autoironie.
Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoașterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte ființe.
Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei având conținuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictisește mai repede de oameni, pentru ca el este prea putin naiv pentru a avea prieteni și prea puțin inconștient pentru a avea iubite. Niciun psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfârșește însă prin a fi sceptic.
Este, în acest sfârșit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puțină iluzie în cunoaștere, pentru ca, să nu fi ajuns prin cunoaștere la deziluzie. Puțină cunoaștere încântă; multă cunoaștere dezgustă.
Cu cât cunoști mai mult, cu atât vrei sa cunoști mai putin. Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela n-a cunoscut nimic.
(din Pe culmile disperării)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu