Portret în mișcare

Te joci cu timpul tău, cu cei de lângă tine, cu ce-i în capul tău și te încearcă, te încurcă, te împinge. De aia ești viu, de aia liniștea e doar răgaz, de aia ai nevoie de zări, de aia te joci cu zaruri pe care nu le stăpânești. 

Ți-ai dori, poate, să fie mai clară povestea, sau direcția. La fel cum e posibil să simți că lumea te strânge, ca un pulover ce ți-a rămas mic, și ai vrea să spargi chingile astea iluzoriu de concrete, lucru de altfel total accesibil. Puține lucruri sunt constrângătoare dincolo de eforturile noastre, și aici mă refer la cele pe care le simțim cel mai adesea că ne (con)strâng. Motivul e simplu: acțiunile noastre își primesc marea parte a sensului și valorii de la credințele noastre și ale celor din jurul nostru. De aceea, o nuntă (am ales un exemplu unde mioriticul dă din coate) nu poate fi făcută oricum, adică de la șanse egale de posibil, dintr-un punct zero neutru al începerii unei acțiuni. Mai nimic nu începe în felul acesta. Mai nicăieri. Te afli deja la intersecția a mai multor zaruri care decid în același timp, a mai multor instrumente care cântă în același timp, bine sau fals, repetitiv cel mai adesea, și tu ar trebui să participi la melodie, chiar să fii vioara întâi. 

Numesc acest lucru ”a te juca” pentru că nu are alte reguli, în afara celor de a concede sau a fi disonant, deci de a putea schimba, mult sau puțin, sunetul de ansamblu. Poate nu îți place muzica, poate am ales prost metafora, dar va trebui să dansezi, să participi și tu cu câteva note, sau măcar să te miști, să repeți un ritm, câțiva pași, sau o partitură întreagă. 

De câte ori ai repetat, în adolescență, în mintea ta, cum îi vei mărturisi ceva persoanei iubite, și de câte ori ai vizualizat, amar, cum ar trebui să arate despărțirea, înainte să se întâmple. De câte ori ți-ai înjurat sau chiar asasinat șeful în gând, pași pe care nu vei dansa probabil niciodată. De câte ori ți se întâmplă să vrei ceva schimbat, o notă, anumiți pași de dans, la propriii părinți, sau la persoana pe care, de bine de rău, o iubești. Dar nu se schimbă. Și mergi așa înainte, cu acele note, sau acei pași, care îți sună prost, care îți displac.
Sau poate am înțeles eu greșit, și poate tu ești printre aceia care cred că ei dirijează, ei țin ritmul, adaugă sarea și piperul, fac bezele publicului, cântă și la chitară și la banjo, pun reflectoarele pe unghiul potrivit, dansează tango de unul singur deși publicul vede doi îndrăgostiți. În cazul acesta, îți place prea mult ce ȚI se întâmplă, altfel spus muzica îți pare minunată pentru că ai compus-o tu. 
Oricum ar fi, oricum ai fi, oricum aș fi, ne mișcăm inevitabil într-un joc multiplu de zaruri, ne topim privirile către zări ce ne cheamă sau ne așteaptă, dansăm bine sau penibil și melodia curge, învățăm mereu că nu învățăm niciodată deajuns, lumea e foarte la îndemână dar mereu ne scapă printre degete, exact cum ne scapă sunetele când cântăm la chitară.