În căutarea interesului comun. I

Textul ăsta vizează în mod direct două teme inter-conectate, care apar când și când prin spațiul public. 

I.

Prima e nostalgia în privința copilăriei comuniste, preponderent cea a anilor 80, pe care am trăit-o la rându-mi. Cel mai adesea, este invocată ca efect de contrast cu modurile în care se desfășoară copilăria timpului prezent, tehnologizată și mult mai ”capitalizată”. Sunt tentat să dezvolt un pic discuția pe artefactele menționate de obicei în poveștile despre comunism, pe linia obținerii de jucării din reziduuri industriale (țevile, rulmenții, tunurile cu carbid) dar o las pe un altădată, indicând aici că este doar un mod printre altele în care lumea ”adulților” proletari se translata în cea a ”copiilor”.

”Morala” ar fi următoarea: nostalgia copilăriei comuniste ignoră contextul mai ”adult” al sărăciei economice și sociale, (să nu uităm cenușiul politic și cultural al comunismului), sau, mai bine spus, face o mândrie din asta - ce fericiți ne simțeam și ce bine am crescut având acces la foarte puține lucruri și posibilități. 

Fiind ascultător de hip-hop românesc (curent care, fie spus, se așează pe siajul acestui tip de lumpen-copilărie și adolescență de cartier), pot indica destul de rapid câteva melodii care accesează direct această mândrie. Cititorii care nu au timp sau chef de hip-hop, pot ignora referințele astea și trece mai departe la textul ce continuă după.

și bineînțeles celebra:

Argumentul de ansamblu pe care această nostalgie comunistă îl proclamă este în mare parte fals. Nu poți să te lauzi cu un context istoric și social care te depășea, dar în care ai crescut. Nu poți să te lauzi pentru că nu ai nici un aport pentru respectivul context. În schimb, îți poți aroga un merit pentru cum ai făcut față respectivului context istoric.

În cele ce urmează, încerc să arăt că, pentru discuția de față, nici acest lucru nu se poate susține. Pentru asta voi apela la o idee adiacentă. Tot în poveștile copilăriei comuniste există și mitul ”facerii de carte”, parțial adevărat și parțial fals, ca toate miturile. Cei care învățau ”pe rupte” învățau de fapt disciplina de a învăța, nu conținuturi neapărat. Mă interesează la mitul acesta educațional nu caracterul său fals sau adevărat ci funcția sa socială, care era foarte precisă. Anume, reprezenta singura cale de accedere pe scala socială, dacă dăm la o parte implicarea pe linie de partid. Altfel spus, vorbim despre o complicitate pozitivă (?) între următorii factori: sistem educațional uniform, cu anumite intervenții de partid pe criteriul originilor sănătoase (muncitorești), restrîns la câteva materii de bază care erau tocate mărunt, conștientizarea acestei stări de fapt de către acei părinți ce doreau, evident, un ”viitor mai bun” pentru copiii lor. Rezultatul acestui complex de factori era următorul: atmosfera creată în jurul copilăriei era una destul de relaxată, întrucât părinții nu se aflau într-o competiție capitalistă directă pentru bunuri și beneficii (aveau poziții sociale destul de fixe, se lucra pe sub radar, pentru mici beneficii), însă exista o luptă în surdină pentru accederea copiilor pe această scară educațională. Trebuie spus că, în această privință, vorbim despre un tablou gradual, de la părinți cu pretenții și exigențe destul de mari, până la părinți ce erau indiferenți la traseul odraslelor. Mizele erau importante dar nu fatale, căci în ”prezentul” comunist nu se puneau probleme vitale pentru viitorul odraslelor, dintr-un motiv simplu : dacă acestea nu învățau carte (în sensul accederii la studii superioare), erau automat încadrate în muncă, și proletarul era, bineînțeles, bine văzut și sprijinit de sistem.

Ori, de aici rezultă boemia copilăriei comuniste, dintr-o lipsă a competiției sociale directe a părinților. Lumea mică  în care trăiam (cartiere, orașe, produse și situații quasi-identice - restul lumii era ghicit prin cărți și filme) era mult mai împărtășită, nefiind vorba prea mult despre spații private consistente, nici despre diferențe economice spectaculoase între părinți. Era o lume mult mai comună (asta i-a ieșit comunismului) chiar dacă plată din perspectivă adultă. Și nici nu era atinsă de competiție, de concurența pentru succes deschisă social, pe atunci funcționând ”descurcatul” în parametri sociali destul de uniformi.

Poate deloc surprinzător, acea imobilitate a regimului comunist permitea spații private cu caracter de elevație (doar cu mize personale, ușor de obținut, dat fiind cenușiul social), și nu agita destinele individuale decât dacă acestea manifestau o tendință prea pronunțată de protest, de libertate civică. După 1989, retragerea elevatorie a fost o strategie perdantă, dat fiind că poziția socială putea fi descrisă oricum numai drept stabilă nu, astfel că ceea ce fusese până atunci un exercițiu cultural extrem de privat trebuia manifestat, exprimat public, convertit în avantaj social, profesional.

II.

Cea de-a doua temă apare în contextul mai amplu al încercărilor de coagulare socială și civică de prin părțile carpato-danubiano-pontice.

Ea se referă la comportamentul și valorile actuale ale celor care au copilărit în anii 80 și sunt adulți acum.

Aici este chestionată însăși respectiva nostalgie, rostul ei, efectele ei asupra prezentului : http://adrianciubotaru.ro/ciudat-blestemul-de-a-ne-idealiza-o-copilarie-petrecuta-in-comunism/. De asemenea, sunt voci care acuză o carență de a vedea și acționa după interese comune specifică generației tinere actuale (acea generație ce în 1989 își trăia adolescența sau prima tinerețe), un autism multiplicat ce face ca fiecare să își vadă doar propriul traseu de urmat. Un punct de vedere de acest gen avem aici : : http://www.criticatac.ro/14716/generatie-de-solitari/.  

Cert este că ultimii 22 de ani au reprezentat o perioadă extrem de tulbure, în care spațiul socio-politic românesc a fost basculat de la imobilitatea amenințătoare a comunismului la o junglă pseudo-capitalistă dominată de un parvenitism de clan cu puritate diamantină. Din punctul acesta de vedere, aceste referințe ale copilăriei nu sunt folositoare într-o lume reglată concurențial.  

Rezumând, scenariul care se conturează aici este următorul : vorbim despre o generație care se reclamă la aproximativ aceleași conținuturi ale copilăriei, deci la un sol oarecum comun, însă care a pătruns în societatea adultă prin trasee individuale, și care pare să nu-și găsească, în varianta adultă, repere comune ale prezentului. Explicația, la modul simplu, e aceea că lumea copilăriei chiar era una comună și statică, în vreme ce prezentul este volatil, nu în sens metafizic sau poetic, ci din punct de vedere al reperelor sociale.

Acum, școala și-a pierdut statutul de arbitru în competiția pentru poziții în societate. Există și acum un nivel de exigențe, dar s-a restrâns la o zonă elitistă. Pentru marea masă a celor ce trec acum prin școală ca elevi, studenți, educația nu reprezintă propriu-zis o miză. Pozițiile sociale se decid prin alte pârghii, multe dintre ele imorale. Cei ce ratează exercițiul pedagogic au acum, oarecum asemănător cu perioada comunistă, o ieșire ce se dovedește în cele din urmă onorabilă, dacă suntem nițel cinici. Evident, vorbim despre munca în exterior. Partea onorabilă este că veniturile obținute le depășesc nu de puține ori pe cele ale colegilor lor mai ”intelectuali”, rămași pe locurile de muncă din țară.

Cât despre lumea românească de azi, nu cred că doar generația ce a copilărit în anii 80 eșuează în a găsi repere comune ale prezentului, cred că acest insucces se aplică cu succes tuturor generațiilor. Și mai cred că sursa primară a acestei dezordini este tocmai competiția socială, dezlănțuită din umbrele partidului unic și jucată incorect. De aceea, trimiterea nostalgică la perioada comunistă când se ”făcea carte” are de fapt altă bătaie: făcutul de carte funcționa drept criteriu social competitiv, regulile erau ușor tâmpe dar destul de transparente.

Se naște, cu greu dar se naște, o zonă socială unde competiția se joacă pe bune: economia privată. Contrapartea în acest caz este o nouă capcană, pe care nu știm încă să o evităm: economia privată, intrată într-un mediu social necoagulat, tinde în mod intrinsec să atomizeze indivizii, să îi abstragă mediului social natural, propunând micro-grupuri interne, construite pe interese economice de fundal, unde nu are cum prima solidaritatea ci, inevitabil, competiția.

Ori, himera pe care o căutăm aici este alcătuită din interese și repere comune pe plan social și comunitar, luând indivizii în postura de cetățeni, locul de muncă fiind doar o parte a nucleului presupus de acest cuvânt - cetățean.  

(va urma).