În căutarea interesului comun II

M-am aventurat în prima parte a acestui text să leg două teme: nostalgia copilăriei comuniste (mai precis cea a anilor 80) și comportamentul civic actual al celor care au copilărit comunist, cu voie-bună dar mai degrabă fără voie. Legătura simplă este următoarea: iată niște oameni (printre care mă număr) care împărtășesc un trecut, o copilărie, și se mândresc cu asta, dar aceiași oameni par să nu aibă, ca adulți, mare lucru în comun, mare lucru de apărat, de susținut civic.

Titlul ales pentru acest text, neinspirat dar nu-mi retrag neinspirațiile de pe piață, este: În căutarea interesului comun. Cuvântul interes trebuie luat nu în sens economic precar (mie ce-mi iese?), ci într-o accepțiune mai largă, ca ceea ce interesează în aceleași privințe, în aceeași măsură. 

Nu încerc să găsesc un interes comun al adulților de 30 și de ani plecând de la copilăria comunistă nostalgiată de aceiași. Doar că nostalgeea de care vorbim este un element social interesant, demn de luat în discuție.  

Având răgaz de câteva zile să scriu a doua parte a textului, mi-am dat seama de o perpetuare de atitudine de la o generație de părinți la alta. Mă refer la un comportament al anumitor părinți de acum, care pot spune că mă frapează: de la câțiva anișori, își implică copiii în lecții și cursuri private care acoperă sporturi, veleități artistice, cel puțin o limbă străină, plus meditații la materiile școlare standard. Astfel, timpul unui copil e manageriat puternic, având școală plus astfel de injecții formatoare, uneori ajungând la 8-10 ore pe zi. 

Acest comportament preia și augmentează ceea ce părinții lor făceau - apăsau pedala educațională ca soluție de succes social (am vorbit câte ceva despre asta în prima parte). Acest comportament trădează ceva destul de grav: acești părinți încearcă o compensare a întregului deficit social, încearcă să obțină niște mici super-eroi ai societății viitoare, împotriva situației  de ansamblu a societății – baltă stătută și mediocră.

Altfel spus, își concentrează eforturile pentru a câștiga suficient încât să intre (ca și părinții lor) în lupta surdă pentru succesul copiilor. O numesc surdă pentru că nu e vizibilă social, nu e un demers civic; deși au interese comune – educația avansată a copiilor – nu încearcă să modifice contextul educațional al societății, de fapt nu încearcă nimic în această direcție, preferă să participe la o altă ciudățenie a societății românești de astăzi: accesează grădinițe private care costă de 4-5 ori mai mult decât taxa de studii universitare. Habar nu am dacă în alte state civilizate acest raport este la fel de răsturnat, îmi pare împotriva logicii elementare a ceea ce înseamnă educația. Invit cititorii cu veleități sociologice să cerceteze acest aspect.

  

Iată că am rămas destul de mult în zona aceasta a succesului social prin educație. Totuși, himera pe care o căutam este alcătuită din interese și repere comune pe plan mai amplu, social și comunitar. Pentru a răspunde, putem muta discursiv atenția către ce fel de cetățeni au devenit indivizii acestei generații. Așa se încheia și prima parte de altfel, cu o trimitere la statutul de cetățean. Iată-ne ajunși într-o zonă vagă și oarecum tristă (Paraziții au un vers care spune așa: ”când mă simt cetățean/înseamnă că sunt deprimat”). În forma cea mai seacă, cetățean înseamnă locuitor al unui stat. Eu aș vrea să fac câțiva pași pe direcția unui cetățean viu, trăitor alături de alții în multiple raporturi și mize. Un prim pas ar fi acesta: cetățeanul nu se raportează doar la statul din care face parte, ci, mai concret, la comunitatea sa. Statul este o instituție, chiar fundamentală (definită prin legi, norme), în schimb comunitatea nu se constituie instituțional, ci împărtășește tradiții, valori, proiecte încarnate în membrii ei. 

În raport cu aceste 2 instanțe: statul și comunitatea, putem direcționa căutarea interesului comun. Astfel, avem a ne întreba: avem interese comune în aceste direcții? 

(va urma)