Despre dealuri

În continuarea articolelor despre filme, scriu despre filmul lui Cristian Mungiu, ”După dealuri”. Este un film care te lasă neputincios, în mai multe feluri. Asta nu înseamnă că se adresează firilor mai slabe, eventual mai lacrimogene, dimpotrivă, neputința iese în evidență când roade structuri puternice. Recunosc, m-am lăsat prins în jocul de a imagina spectatorul acestui film, ce l-a indignat, ce l-a înfuriat de-a dreptul, cum ar fi intervenit, dacă ar fi putut, în  curgerea peliculei. Dacă recunosc asta, mai recunosc și că nu am găsit un răspuns, și că acest lucru mă deranjează teribil.

M-am întrebat aceste lucruri nu întâmplător, ci pentru că de-a lungul filmului mi-a persistat o senzație întretăiată în care apăreau, când și când, ne-ordine, abandon, nepăsare, sărăcie, neputință, provizorat, pre-modernitate. 

Raportez aceste particularități în primul rând la destinele celor două personaje feminine, Alina și Voichița, care au crescut împreună la un orfelinat moldav. Prin extensie, aceleași particularități trimit la societatea în care se consumă aceste destine.

Separate pentru o vreme, parcurg pași pe căi divergente: Alina merge la muncă în afară, Voichița se așează la o mânăstire de lângă oraș. Aflăm aceste lucruri retrospectiv, căci, specific noului val minimalist, filmul nu amestecă dimensiunile temporale, nu se dilată în timp mai mult decât este necesar. În fapt, filmul pornește cu regăsirea celor două fete. Alina se întoarce pentru a o convinge pe Voichița să plece și să muncească împreună pe un vapor. Eu aici aș așeza o primă axă a filmului: pe alegerile făcute de fiecare dintre ele, din momentul reîntâlnirii până la sfârșitul filmului. 

De la această axă, filmul se dezvoltă pe câteva planuri simultane, cred eu nu chiar ușor de surprins. 

Le voi numerota pe cele găsite de mine, pentru a îmi păstra cât de cât inteligibilitatea textului:

1. personal) - ce relație se petrece între Alina și Voichița? Cât de puternică sau importantă este pentru fiecare dintre ele?  Cât de importantă este viața religioasă pentru Voichița, în raport cu această relație?

2. destinal) - în ce măsură alegerile lor sunt chiar alegeri? au acea autonomie și acea înțelegere a efectelor, elemente necesare unei alegeri? 

Pentru Alina devine decisivă hotărârea și dorința de a o recupera pe Voichița și de a pleca împreună. Atât de decisivă încât o domină și se dovedește a fi fatală, cu nefericitul concurs al celor de la mânăstire. Aici, Mungiu operează exact pe linia dintre nevoia de afecțiune a unei ființe care nu mai are pe nimeni altcineva și afecțiunea clinică (?) a aceleiași ființe, abuzate de o copilărie nefericită. 

Pentru Voichița, calea credinței și supunerii (monahale) preia răspunsurile date în nume propriu, iar asta reprezintă cumva o ieșire din responsabilitate, fără a clarifica personajul.      

3. social) - care sunt reperele lor existențiale? cât de mult cântărește faptul că sunt două fete care au crescut la orfelinat, că nu au familie, că nu au de unde primi un sfat, o orientare, o direcție, chiar un sprijin? care este țesătura socială din jurul lor? există o astfel de țesătură?

4. moral-juridic) - cine este vinovat de moartea Alinei, lăsând la o parte deciziile celor două fete? Am văzut cum starețul încearcă o bună parte din film să găsească o soluție socială în privința Alinei, după internarea în spital a acesteia; însă spitalul refuză să o mai găzduiască, familie nu are, în afara fratelui deficient mintal, orfelinatul nu primește tineri peste 18 ani, familia la care stătuse și care îi datora bani îi ocupase camera, încât ai senzația că blocajele acestea sociale o împing pe Alina către singura gazdă posibilă, mânăstirea, unde purtarea ei (probabil explicabilă clinic) declanșează răspunsul pe care o religie veche, nemodernizată îl poate da - cel al tulburării (posedării) - tratabil cu post, rugăciuni și imobilizare. 

În toată această desfășurare, putem introduce o variabilă care simplifică lucrurile: câte relații (în sensul de interacțiuni deschise) sunt posibile, odată ce înlăturăm refuzurile? Am aici în vedere persoane și instituții. Din perspectiva mea, rămân trei actanți: Alina, Voichița și mânăstirea (aici am ales să vorbesc despre un colectiv, deși la nivel personal mă voi referi la stareț). Între acești trei poli, raporturile sunt următoarele: 

- Alina vrea să fie cu Voichița, în afara mânăstirii

- Voichița nu vrea să renunțe la liniștea și reperele oferite de mânăstire, și speră ca Alina să treacă prin această ”schimbare de perspectivă”

- starețul o acceptase deja pe Voichița, sesizează incompatibilitatea Alinei cu traiul monahal păstorit de el, se înduplecă să o primească și reprimească pe Alina în mânăstire, sfârșește prin a apela la ”puterile” sale creștinești - rugăciuni pentru ”liniștirea” sufletului Alinei, asezonate cu post și imobilizare - într-un vertij de disperare al maicilor, până la ”moartea victimei” (ca să cităm și din polițiști). 

Dacă în privința acestor relații lucrurile au cât de cât noimă (chiar dacă tragic și nefericit), mult mai dificil mi se pare de vorbit despre acele refuzuri, acele relații ratate, închise, acea inconsistență socială. În această privință, îl voi cita pe Andrei Grozo: ”Bref, lanţul cauzal care culminează cu strivirea Alinei are un soi de cruntă obiectivitate materialistă, care face ca desemnarea ca ţap ispăşitor a unui singur individ, a unui singur grup sau a unei singure instituţii să nu fie posibilă decît prin ignorarea migălos-compusei bigger picture pe care ne-o pune la dispoziţie filmul. În nici un caz metafizică, dar nici antireligioasă, această bigger picture ne înfăţişează precaritatea tuturor şandramalelor - mănăstire, spital, orfelinat, poliţie, filantropie de tip "mama Elena" - încropite (şi) întru ajutorarea nevoiaşilor, într-un colţ de Românie unde şansele reale de incluziune socială, de răzbire spre orizonturi mai largi, ale cuiva ca Alina sau ca Voichiţa, tind spre zero.” 

(http://agenda.liternet.ro/articol/15002/Andrei-Gorzo/Noua-lovitura-a-lui-Mungiu-Dupa-dealuri.html)

De ce se numește filmul acesta ”După dealuri”? De ce această referință vag-geografică, medievală de-a dreptul? Cred că cea mai proastă interpretare ar fi aceea că mânăstirea este locul de ”după dealuri”, deci extra-citadin, extra-social. Mă îndoiesc că Dumnezeu, orice am înțelege prin asta, se află după dealuri. Sau că, dacă am fi anti-religioși, am obține vreun efect acuzând o mânăstire că se află ”după dealuri”, în afara prezentului și societății. Sau că, deși orașul este un loc civilizat, iată ce orori se pot petrece ”după dealuri”. 

Nu, în fapt cred că ”după dealuri” e un titlu care acuză inexistența unei societăți în sensul ei modern, cred că ”dealurile”, în acest colț de lume, încă orientează mentalul mult mai bine decât o fac instituțiile sociale, contractul social, sau chiar legăturile simplu umane. ”Dealurile” țin loc de orizonturi, de repere, un soi de fatalitate telurică.
Or, pe mine tocmai asta m-a indignat, și asta nu știu dacă a indignat pe privitorul filmului...