”(...) Vezi
d-ta, în lumea asta binele e limitat. ”De ce nu facem lucruri mari?” mă
întrebi. Nu facem pentru că este în firea lucrurilor să nu admită intervenția
binelui decît într-o anumită măsură, calculabilă metafizicește sau istoricește.
Răul este infinit, și orice om poate ajunge până la capătul răului. Dar lumea,
omenirea (cum se spune) se împotrivește oricărui act de Bine care depășește
limita dispusă de destin și întâmplare.
Niciodată n-ai încercat să ajuți un om bolnav? Dă-ți
atunci seama cît de neputincioase sînt eforturile noastre, cât de mult ne
depășește suferința celuilalt – suferință concretă, directă, vie. Împotriva
suferinței nu putem lupta niciodată. Sau, cînd luptăm, în anumite prilejuri,
ceea ce putem aduce noi este o cîtime infimă, care are toate calitățile, în
afară de aceea a eficacității. Pentru că nu este vorba, aici, de a ajuta pe
oameni, sau de a-i lumina. Nu fac nici un pas mai departe dacă omului care avea
20 de lei îi voi da 30, iar omului care a citit o carte, îi voi da încă una. Nu
înțeleg prin ”bine” operă de caritate sau de reformă socială. Binele este cu
totul altceva: mântuirea unui om, ajutorul eficace pe care îl poți da; să-l
împaci cu sufletul lui și cu lumea din jur, acesta este un act de bine.
Ori, toate acestea, nu se pot face în lume, printre
oameni. Le făceau sfinții, a făcut-o Iisus. Dar noi, cu mijloace lumești, nu le
putem. Pentru că binele este limitat de însăși firea lucrurilor. Pentru că
omul, în însăși carnea lui, poartă măsura binelui, pe care îl poate face, și pe
care îl poate suporta.
Noi putem contribui la susținerea binelui de la om la om.
Nu printr-un punct de vedere universal, bun pentru toată specia și pentru toată
istoria.
Și a face binele de la om la om, a susține sufletele lor
împotriva morții, a le îndulci din suferință – este o acțiune care numai
rareori izbutește. Caritatea de care vorbeam trebuie să se adune atîta încît să
ajungă iubire; iubire pentru persoană, pentru insul acela limitat și mizer,
sugrumat de suferință, extenuat de întuneric – nu iubire pentru Om sau pentru
Oameni. O iubire care să-i iubească mai ales limitele, contingența, păcatele;
să-l iubească în libertatea lui, în starea lui de păcat. Să nu luăm lucrurile
în grabă și să nu greșim. Eu nu spun că nu se poate colabora la menținerea și
victoria binelui din această istorie pământească. Eu spun, numai, că nu putem
face nimic în liniile grandioase pe care le vezi dumneata. Căci, cum poate ai
observat, binele are această stranie particularitate de a fi eficace numai în
cîtimi mici, numai în împrejurări distincte (adică ”bine” este într-un moment
precis, într-o conjunctură unică). Nu poți face bine în linii mari (și cînd
spun ”bine”, nu mă gândesc la înțelesul lui caritabil, social, familiar – ci la
toate sensurile pe care i le poate da o limbă creștinească). Nu poți face
binele pentru un tip abstract, un grup de oameni, o societate sau o țară. Le
poți da ajutoare, le poți da sfaturi – dar bine nu le poți face decît
individual, fiecăruia în parte.
Toată tragedia binelui constă în faptul că el, pentru noi
oamenii, și pentru mintea noastră omenească – nu poate fi experimentat într-un
mod universal. Se refuză cu furie oricărei încercări de a fi adunat la un loc.
Chiar juridicește, abstract, binele este mult mai vag, mai aproximativ decît
răul. Despre rău se pot da oricîte definiții și preciziuni; iar pe scara
experimentărilor, sîmburele lui nu se epuizează niciodată.
(...)
Numai o astfel de caritate, numai o astfel de dragoste poate
schimba ceva în lume. Foarte puțin, dar eficace. Și numai la ins, numai în
limitele insului, ale suferințelor și păcatelor lui.
(...)
Vezi d-ta, chemarea aceasta a Binelui este foarte
înșelătoare. Este mai mult un entuziasm, o încercare de a ne uita pe noi,
gândindu-ne la ceilalți și găsind ceva de făcut. Trebuie să reacționăm
împotriva sensului uzual , al acestui verb: a face. Din toate părțile nu sîntem
chemați decît să facem. ”De ce stai? De ce nu faci ceva?”. Toți intelectualii,
toți tinerii au auzit de cel puțin zece ori întrebările acestea.
Dar dacă e vorba de ”a face” într-adevăr ceva – apoi aceasta
să nu fie în sensul exterior și
entuziastic pe care cuvîntul îl are pe toate drumurile. Să nu începem a face –
pentru a ne păcăli sau a ne încînta pe noi. Foarte multe lucruri au limite. Și
cît timp ignorăm aceste limite, ne păstrăm în abstract, în vis, în magie”[1]
[1] Mircea Eliade – A face…, în Profetism
românesc 1, Ed. Roza Vînturilor,
București, 1990, pp. 118-121.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu