Neîncrederea ca inadecvare socială

 Textul ce urmează are ca reper articolul domnului Bălășescu, care se referă la încredere și care poate fi găsit aici.

I. Subscriu la ideea că încrederea este esențială pentru viața unei societăți/comunități. Am reținut cu deosebire o formulă sintetică bine pliată pe societatea românească: urmărirea intereselor proprii împotriva intereselor celorlalți, și nu conjugat cu interesele celorlalți. Totuși, sunt câteva neajunsuri în exercițiul de problematizare întreprins de domnul Bălășescu. 

 Consider că plecând de la încrederea ca predictibilitate demersul este prea vag, chiar denaturant. O să încerc să argumentez. Predictibilitatea își datorează o mare parte din sens teoriilor științifice, încercând să descopere legități sau probabilități pentru anumite aspecte ale realității. Într-un context mai degrabă politic, nu tot ce este predictibil este și socialmente constructiv, bun, util. Viața noastră sub comunism, sistemul însuși erau destul de predictibile. Chiar și neîncrederea în celălalt, care a ajuns să ne fie caracteristică, chiar și pasivitatea noastră civică sunt predictibile, pentru că se manifestă ca fenomene constante - de aceea și putem vorbi despre ele. De altfel, eu chiar așa înțeleg citatul dat de domnia sa: nu poți să ai încredere în Melanie, dar poți avea avea încredere că Melanie se va comporta coerent cu ea însăși, în orice sens al acestui comportament, fie el mai bun sau mai rău, corect sau incorect. 

Predictibilitatea înseamnă, în sens social, un tip de comportament ce permite ipostazierea, prin recurență. Dacă încercăm să înțelegem simplu ce înseamnă om de încredere, sau om "de cuvânt" (cum avem noi o vorbă), vedem că ne referim la un om care își respectă cuvântul, care este coerent în fapte și cuvintele care le însoțesc. În mod recurent, acel om și-a respectat cuvântul dat. La acest tip de predictibilitate cred că se referă domnul Bălășescu, tip care, desigur, nu este științific, dar care are nevoie de alte câteva determinări pentru a fi înțeles bine. Căci predictibilitatea este doar o stabilitate care ne permite să operăm cu devenirea (în cazul nostru social-umană), fiind neutră axiologic. Astfel, atât seriozitatea, respectul, cât și mârlănia, înșelăciunea sunt/pot fi egal predictibile.

II. Altfel spus, mai avem nevoie și de altceva, pe lângă predictibilitate, dacă vrem să ajungem la încredere. Domnul Bălășescu, dezvoltându-și ideile, definește doi factori importanți ce sunt chemați să asigure predictibilitatea, adică să concure în a persuada actorii sociali să nu trișeze: a) la nivel infra-legal, relațiile umane sunt reglate de cutume, valori comunitare, evaluări și expectanțe care trasează modalități de acțiune și de evaluare a acțiunilor: pe scurt, faptele sunt tratate pe axa merit sau vină (praise versus blame); b) la nivel legal, avem de-a face cu norme juridice care acoperă relațiile dintre indivizi, entități, stabilind procedural vinovăția sau nevinovăția (guilty versus not guilty). 

Înțeleg că modelul proiectiv de ansamblu pe care îl are în vedere aici este cel al unei stabilități a societății și a relațiilor inter-umane (ca sens macro-social al predictibilității), stabilitate ca bună poziționare a societății pe baze legislative, economice și morale preponderent corecte (așa cum ne reprezentăm țările civilizate). Ori, domnul Bălăsescu găsește fără a se înșela că nici unul dintre acești factori nu lucrează în direcția asta. 

La nivel infra-legal, lucrurile sunt mai degrabă răsturnate valoric: meritoriu e să te descurci, să te îmbogățești prin orice mijloace găsești accesibile, pe când efortul de a trăi în mod onest este luat drept inadaptare, prostie, impotență. E de ajuns o privire aruncată către lumea "personalităților" autohtone pentru a devoala ce valori domină această lume a noilor îmbogățiți, a noilor bufoni mediatici. La nivel legal, complicitățile dintre cei ce fură și cei ce sunt nominalizați de Stat (de noi) să îi prindă și să-i judece au erodat credibilitatea justiției, astfel că a ajuns o naivitate să crezi că puterea judecătorească și instituțiile de control protejează interesele noastre comune. 

Cumva, nivelul acesta legal este primul care ar trebui să funcționeze pentru ca starea de lucruri să se îmbunătățească. Fericită dar utopică ar fi acea țară unde nici nu mai e nevoie de dreptate instituțională pentru ca oamenii să acționeze corect. Nu mă pot abține să dau următorul exemplu, care arată cât de prost așezate sunt lucrurile. În relația Stat-contribuabili, iată cum funcționează dubla neîncredere: a) Statul își justifică nivelul crescut al taxelor și impozitelor prin aceea că doar unii (cei care produc și sunt corecți, evident) plătesc aceste taxe, deci ele trebuie să fie mari pentru că baza de colectare este scăzută, datorită plajei mici de impozitare și incorectitudinii; b) cei ce justifică neplata taxelor argumentează că sunt prea mari și că nu au încredere că Statul va folosi fondurile adunate din colectare pentru a le reîntoarce în societate, pentru a îmbunătăți viața tuturor, considerând că vor fi furate de cei ce manageriază bugetul de stat. În tot acest cerc vicios, evident că cei corecți au cel mai mult de suferit: ei muncesc, își plătesc partea lor, însă nu li se întoarce mai nimic înapoi, datorită dublei incorectitudini: din partea Statului (a celor care îl manageriază prost și/sau necinstit, subminând domeniile unde Statul e responsabil: infrastructură, învățământ, transporturi, sănătate, justiție, cultură) și din partea celorlalți, care prin neplată nu contribuie la venitul comun al Statului (diminuându-l) și în plus joacă neloial pe o piață mai mult sălbatică (defavorizându-i pe cei ce joacă cinstit).

III. Readucând discuția la nivelul infra-legal, intrăm în complicata lume a valorilor românești, pe care voi încerca să o abordez acum istoric. Domnul Bălășescu are dreptate, deși nu întru-totul, atunci când identifică obsesia constituirii statului Român pe independență, și nu pe libertate sau egalitate. Are dreptate atunci când afirmă că valorile circulatorii în mentalul autohton au un caracter închis (insula de latinitate, obținerea și apărarea independenței, ortodoxia în raport cu Europa catolico-protestantă), suspicios când e vorba de alte valori cu care intră în contact. La vremea sa (secolul XIX, începutul secolului XX), idealul de independență era adecvat spațiului românesc. Problema nu e că trebuia să fi ales un alt ideal la acea vreme, ci că românii nu au știut/nu au avut timp să construiască mai departe, să treacă la proiecte sociale, la valori comunitare adaptate contemporaneității. Perioada interbelică a fost o efervescență cultural-spirituală elitistă (ce lucra la o identitate culturală românească, subsecventă independenței), mai degrabă decât o dezvoltare social-economică. Caragiale surprinde exact momentul în care românii încep să intre în roluri sociale autonom-emancipate, cu tot comicul, toate discrepanțele aferente. Era cumva inevitabil să fie așa, însă era un drum bun. Ori, instaurarea comunismului a resetat valorile sociale, a lovit în elite, a anulat orice tendință de coagulare pe interese legitime private. Comunitatea nu s-a construit prin suma intereselor, ci a fost decretată, indivizii aveau rolurile prestabilite, și unii și-au intrat în rol al naibii de bine. 

Revoluția din 1989 a arătat cât se poate de clar că un obiectiv de ordinul independenței sau al libertății la nivel general este important dar nu suficient. Românii și-au dorit atunci libertate, și era legitim, însă nu erau pregătiți să-i facă față, nu erau pregătiți să o mențină, nu știau ce înseamnă o societate liberă și ce trebuie FĂCUT pentru a nu deraia în oligarhie. Naivitatea acelor minți căutătoare de libertate și demnitate presupunea că, dacă se ridică vălul totalitar, societatea se va așeza DE LA SINE pe drumul spre Europa de Vest, iar hienele vechiului regim se vor retrage în peșterile anonimității. Ori, privatizările din primii ani post-revoluționari arătau că, dimpotrivă, hienele s-au înfruptat primele din libertate, dându-și seama că Statul nu e păzit, ba mai mult, că pot re-acapara Statul, pot domina o societate incapabilă de a se coagula constructiv, pot prospera chiar mai bine decât în vechiul regim. Nu știu de ce, dar părem să nu învățăm nimic nici chiar din această istorie recentă: aud în ultimul an multe voci prin mass-media care afirmă că cel mai important ar fi acum să plece de la putere Băsescu și Boc. Ca și cum, odată cu acești indivizi, s-ar retrage din activitate și toate hienele, toate practicile corupte care se întind pe nervurile societății. A privi astfel lucrurile este perdant din start, amintind de eludarea problemelor printr-un țap ispășitor, care trans-substanțiază toate fărădelegile. 

IV. Până aici, am mers pe o oarecare prezumție de nevinovăție/nepricepere (a comunității) în ceea ce privește încrederea autohtonă, pe conjecturi istorice la nivel tectonic. Însă excesul de nevinovăție dăunează grav societății, mai ales când ea este coruptă. Dacă justiția întârzie în a își materializa funcția, dacă instituțional Statul eșuează în a sluji contractul social, e de așteptat ca de jos în sus, de la reprezentați către reprezentanți, să urce nemulțumiri, critici, proteste, voci noi și îndreptățite care să modifice status quo-ul. 

Însă, deși pălmuiți de sărăcie, cetățenii nu reacționează. De ce? Pentru că societatea noastră actuală nu este coagulabilă, nu este compusă din cetățeni care înțeleg să acționeze vasele comunicante social-economice, din recunoașterea celor mai competenți, nu e ierarhizată pe merite, nici măcar pe clase (ce simplu pare marxismul!), ci în categorii slab identificabile, inegale și obscure. 

Pot ieși toți românii în stradă mâine dimineață, pot face grevă o lună de zile împotriva felului în care se fac pe ei înșiși să trăiască: rezultatul va fi același, vor trăi la fel. Democrația se sfârșește în mod fericit atunci când îl alege pe cel mai competent pentru ca acesta să găsească soluții la o problemă politică, pentru a reînvia la următoarea alegere. În afara politicii, cunoașterea nu este democratică (exceptând, eventual, dreptul la educație), un profesor de școală nu este un simplu cetățean al comunității locale ales pentru acest rol, un doctor nu este ales democratic să opereze pe creier, un om de cultură nu prin vot își validează creațiile (nici prin exemplare vândute: în nici 50 de ani manualele de literatură ar conține doar Sandra Brown, Coelho, Mihaela Rădulescu, Harry Potter), tot la fel cum nu carnetul de partid (ca democrație indirectă) ar trebui să decidă cine conduce o școală, un spital, un inspectorat de oareșce fel. 

V. Societatea contemporană este esențial ierarhie: de cunoștințe, profesii (în fiecare dintre ele se creează un standard de excelență: e absurd să spui că toți cizmarii sunt egal de buni la ceea ce fac), valori, decizii, reguli. Societatea este, în același timp, joc de putere, pliat pe această ierarhie, joc extrem de greu de jucat corect. Aici își are democrația (dar și justiția!) rolul esențial: de a controla și corecta manifestările celor aflați în poziții de putere social-economică. Societatea ar mai trebui să fie esențial redistribuire: pentru că economia permite în primul rând acumulare de capital, statul trebuie să intervină pentru a realiza redistribuirea socială a banilor: pentru asta există taxe diferențiate, impozite, fonduri de pensii, șomaj, sănătate, educație, etc. 

VI. Poate ar trebui ca în primul rând să nu ne așezăm speranțele (chiar și încrederea) acolo unde nu pot rodi. Poate, în al doilea rând, ar trebui să nu rămânem doar la speranțe. Primim, de 20 de ani, lecții dure despre eșecurile în a trăi într-o responsabilitate comună. Așteptăm să facă ceilalți primii pași spre corectitudine, spre demnitatea noastră. Așteptăm recunoaștere de la ceilalți din jur, fără să luptăm pentru posibilități de a o primi. Când un întreg sistem social funcționează pe șpagă, când bunăstarea financiară a multor categorii profesionale se bazează pe bani care ocolesc transparența și bugetul comun, cine va face primul pas spre corectitudine? Aceste întrebări sunt la baza țesuturilor sociale, pe când alegerile parlamentare și prezidențiale odată la 4 ani sunt doar un vârf de iceberg, și chiar că nu îmi pasă dacă îl colorăm portocaliu, albastru sau galben, câtă vreme structura sa e aceeași. 

Vom putea respira în propria țară când și dacă vor apărea în spațiul public poziții bine-precizate care să limiteze legitim liberul plac al puterii politice, care să o descleșteze de pe instituții ce ar trebui să o limiteze. A fost în van să credem că partidele aflate temporar în opoziție sunt o astfel de forță. Am invocat profesii bugetare ce ar putea ocupa asemenea poziție. Așteptăm de când am intrat în UE un arbitraj corect, o presiune exterioară. E extrem de improbabil ca revolte populare interne să ofere o astfel de presiune, câtă vreme nu știu unde să apese. Societatea civilă e un copil orfan, și noi așteptăm să obțină respectarea drepturilor omului în centrul de plasament unde a fost detașată – metafora asta se referă îndeosebi la autonomia ei financiară, poate mai exact la cei care ar trebui să o constituie. Suprapunerea între autonomie financiară și persoane responsabile civic este prea mică pentru a produce societate civilă. 

Dacă ne uităm la Germania, mai precis la pactul de solidaritate semnat după căderea zidului Berlinului pentru a echilibra economic Germania nou-unită, vedem că încă sunt defazaje (șomajul e dublu în Est - 12 față de 6 la sută, s-au făcut și încă se fac eforturi și investiții puternice pentru a face zona estică atractivă economic). Deci, cu cele mai bune premise de revigorare, un teritoriu ieșit din comunism încă are greutăți în a se auto-susține. Somnul a fost greu și lung, la fel și neîncrederea. 

Să nu ne așteptăm la ritualuri simbolice de trecere (cum am trăit aderarea la NATO și UE), la lideri mesianici, la recompense din senin după perioada grea prin care trecem. Suntem în plină corupție, nu doar a unor politiceni pe care îi putem înlătura la alegeri, ci, până în periferiile instituționale, ușile prin care trebuie să trecem se deschid încă prin ”ungere”. În anii 90 era la modă metafora cu tăiatul cozii câinelui, recomandându-se o tăiere rapidă și completă. Cred că am cam pierdut câinele, dat fiind că problema e prea complicată pentru a avea soluții asupra cărora se poate produce un acord sau iniția un protest.

VII. Căutăm ieșirea, intrarea, rezolvarea, izbăvirea, dreptatea, stăm sperând să vină o zi, o forță care să se limpezească lucrurile. Toate acestea sunt așteptări, expectanțe. Pentru a fi mai mult decât atât e nevoie de a acționa în aceste direcții. O revoluție ar fi inutilă, pentru că nu există o forță explicită, totalitaristă care domină țara. Puterea politică poate fi schimbată legal, democratic. Ce să schimbe revoluția mai mult decât atât? Termitele ce macină structura socială sunt mult mai insidioase, sunt în ADN-ul nostru, suntem chiar noi, sau mulți dintre noi. Este vorba despre coruptibilitatea noastră, tendința de a profita de un avantaj provenit din poziția ocupată, de a încălca reguli pentru avantaj propriu sau reciproc cu alți câțiva, în detrimentul exercițiului general aplicabil al unei reguli. 

Există deja în mentalul nostru o maximă morală strâmbă, pe dos, care poartă un adevăr la fel de șui: cei care nu fură, nu fură pentru că nu pot, pentru că nu ocupă poziția care să le permită asta. Cunosc mulți oameni care își proiectează imaginativ ipoteza ocupării unei astfel de poziții (nedeținând-o), întrebându-se dacă ei ar fi corecți sau ar fi și ei coruptibili. Un adagiu al acestei maxime spune că, în chiar ipoteza în care o persoană corectă ajunge într-o astfel de poziție, întreaga rețea existentă în jurul ei este mult prea coruptibilă pentru a-i rezista (ce să mai spunem despre a o îndrepta...). Deja, în mentalul nostru, a ocupa o poziție cu acces la bani publici este o tentație copleșitoare, sau, dacă reziști tentației, ești oricum prins într-o Mafie extrem de persuasivă. Un al doilea adagiu spune așa: pozițiile importante social sunt ocupate de persoane corupte, coruptibile, corupătoare – acestea vor face tot posibilul pentru a respinge orice tentativă de curățare, reglementare, îndreptare a domeniilor în care ele activează. 

Iată un mecanism al coruperii și neîncrederii destul de sofisticat, căruia istoria este provocată să-i răspundă.