Viața între capriciu și abuz

       
Continui să scriu despre filme românești, și voi spune aici câteva lucruri cu privire la filmul Faleze de nisip, regizat de Dan Pița după un roman al lui Bujor Nedelcovici, apărut în 1983 și interzis la două zile de la difuzare. 

         În ansamblu, consistența filmului este vâscoasă, personajele sunt cumva tipizate, așa încât poate apărea în spectator reacția de respingere a cursului faptelor. Totuși, intriga e interesantă, nu neapărat în parcursul ei narativ, ci în exagerarea la care trimite. Tot filmul se derulează de la o ipoteză asemănătoare celor pe care le construim cotidian în propriile minți: ce-ar fi dacă atitudinea sau ideea asta ar fi duse până la capăt? De exemplu: ce s-ar întâmpla dacă aș spune doar adevărul? Sau: dacă aș trăi doar pentru a-i ajuta pe ceilalți? În cazul filmului nostru, exagerarea pleacă de la un banal caz de furt de pe plajă, iar victima, doctorul Cristea, intră într-un vertij al obținerii adevărului cu privire la identitatea hoțului, vertij ce atrage toate celelalte personaje și constituie filmul propriu-zis. 

         Inițial, interesul doctorului cu privire la furt este mai mult decât legitim, e chiar uman. Era destul de sigur, dar nu absolut sigur, că tânărul pe care îl suspecta și pe care îl predase poliției (după ce l-a prins a doua zi pe aceeași plajă) este vinovatul (îl zărise pe hoț în ziua furtului, avea semnalmente asemănătoare tânărului respectiv, însă de la o distanță ce diminua certitudinea identificării). Partenerii săi de concediu îi țineau isonul, însă nu îi ofereau nici un plus de certitudine. De aceea, era foarte important pentru el ca suspectul să îi confirme poziția epistemologică, și nu exagerez când folosesc acest cuvânt, întrucât neliniștea sa ce va deveni patologică aici își are sursa: în confirmarea pe care o căuta cu privire la suprapunerea percepțiilor avute în ziua furtului (cele care îi schițau făptuitorul) cu tânărul aflat acum la poliție. 

        Zonele extreme în care îl duce căutarea sa sunt hrănite de rezistența lemnoasă a tânărului; până la finalul filmului, nu afli dacă tânărul este vinovat sau nu - iar faptul acesta, insignifiant într-o istorie a lumii din afara acestei intrigi, întinde la maxim viețile celor doi: tânărul și doctorul. Raportul de forțe asimetric dintre cei doi, vorbind aici de influență și statut social, face ca vertijul să fie condus de mania doctorului, a cărui reputație  determină autoritățile locale să îi urmeze curiozitatea excesivă. În raport cu întregul vieții de care se bucura doctorul Cristea (carieră ce tocmai se dezvolta, relație amoroasă, prieteni), faptul că acel tânăr este hoțul sau nu se reduce la un simplu capriciu de vară, explicabil poate doar printr-o exigență de sine pe care un doctor o poate avea, aceea de a fi absolut sigur de propriile percepții, acte, judecăți, de a fi un actant ce și-a exersat măiestria până aproape de instinct.
       Mult mai dificilă este situația tânărului, una de incertitudine și nesiguranță. S-a speculat că filmul a fost interzis întrucât nu acesta ar trebui să fie ”omul nou” al comunismului (un alt motiv fiind finalul filmului, în ton pesimist-întunecat). E dificil de stabilit cum să îl ”citești” pe acest tânăr. Te-ar fi putut ajuta să știi dacă e vinovat, însă tocmai acest lucru rămâne neclarificat. Așa, lăsând în suspensie răspunsul, îl vezi, de-a lungul filmului, speriat, închis într-un colț de existență, abuzat de către poliție și doctor, pierzându-și slujba și oarece seninătate a tinereții, îndârjit într-o rezistență pasivă dar perseverentă.
       Așadar, capriciul doctorului (poate un simplu exercițiu de a-și testa percepțiile, sau de a nu fi dus de nas de către un ”nimeni”) ajunge a fi o degradare abuzivă a vieții tânărului; finalul poveștii răstoarnă cumva raportul de forțe, deși senzația pe care o ai nu e de restabilire a vreunei dreptăți; dimpotrivă, rămâne gustul amar al unor vieți consumate prost și nefericit, fie din voie proprie sau după voia altora. Mi-a rămas în minte, din scena finală, faptul că tânărul se pierde treptat din câmpul vizual al doctorului agonizant, topindu-se în cețurile și desișurile locului (la fel cum hoțul se pierdea în desișuri în ziua furtului), într-un anonimat exterior istoriei, societății, amintind de o luptă fără eroism la sfârșitul zilei, fără cetăți și steaguri ale victoriei, o luptă de subzistență, poate perenă în mințile simple dar multe ale nației.