Link-ul de mai jos trimite la un episod din Memorialul durerii referitor la încarcerarea și moartea în închisorile comuniste a lui Mircea Vulcănescu, filosof român interbelic.
Titlul episodului reia cuvintele spuse de el la capătul destinului său: Să nu ne răzbunați!
Cuvintele astea mă obsedează de câteva zile, de când am văzut documentarul, mă obsedează și mă întristează. Sunt cuvintele unui om viu, înaintea morții, om căruia i s-a făcut o imensă nedreptate, om prins de un val infernal ce a dezintegrat societatea interbelică cu elitele sale. Sunt cuvintele unui om lucid, cerând celor ce vor urma să nu acționeze vindicativ, să nu repete criminalitatea, să nu verse sânge pănă ce vor înroși istoria la fel cum au făcut-o comuniștii.
Mă întristează cel mai mult la aceste cuvinte faptul că nu îi pot identifica pe cei cărora le cere stăpânire de sine. Pentru a nu îl răzbuna pe Mircea Vulcănescu, pentru a te opri de la a-l răzbuna, trebuie mai întâi să ai tendința, impulsul, furia stârnită de nedreptate, să fii pe punctul de a-l răzbuna, și totuși să nu o faci din respect pentru ceea ce el a fost. Ori, în prezent el nu este răzbunat, dar din indiferență, din nepăsare, din lașitate, prostie, comoditate a caracterelor ambigue care populează ținuturile noastre.
Mă întristează speranța sa neonorată de istorie că la sfârșitul comunismului vor reveni vremuri și oameni care să discearnă, să recupereze ce li s-a întâmplat deținuților politici, să refacă harta binelui și răului, să așeze dealul de lângă închisoarea Aiud sub care oasele sale așteaptă veșnicia, deal care înțeleg că se numește Râpa Robilor, pe această hartă reparată. Însă dacă un rău atât de mare (cum a fost genocidul acesta spiritual) nu mai e reperat după 50 de ani, înseamnă că această hartă e inutilă, că e acoperită de păienjenișul nătâng al unor minți părăsite de sens și demnitate, lăsate în bezna unor pântece râvnind la strălucitoarele nimicuri ale prezentului.
La Universitatea Cuza din Iași există un pro-rector (ce e și preot) care a afirmat recent că a colaborat cu Securitatea comunistă din patriotism. Măcar e bine că știm care ne sunt patrioții și care trădătorii de neam.
imi pare ca omorarea cuplului ceausescu a facut parte si dintr-o strategie de razbunare, incalcand tocmai recomandarea lui vulcanescu. iar crima a actionat vindicativ la nivelul intregului mental colectiv- de unde sofismul: daca am eliminat cuplul a disparut si aparatul de partid, securitatea interesele birocratice etc.
RăspundețiȘtergeresi de atunci constiinta romanilor e patata de acea crima si nu ne mai revenim defel..
Bătrâne, același lucru se face și în prezent: credem că dacă dispare Băsescu, problemele sunt rezolvate.
RăspundețiȘtergereAsta e o gândire simbolică, totemică - ucizi statuia, ucizi și zeul, cu toate influențele sale în lume. Și nu că e rău să înlături idoli, dar e rău că nu e mai mult decât atât.