Am revăzut de curând, după mulți ani, filmul Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie (e de găsit și pe youtube). Știam că e considerat cel mai bun film românesc, că a rulat doar puțin timp în cinematografe atunci când a apărut, și îmi aminteam doar câteva scene.
Revăzându-l, am înțeles legătura între Pintilie și noul val cinematografic românesc, definit ca minimalist. Ce au în comun este lipsa dramatizării artistice, ca procedeu ce ar augmenta situațiile și trăirile personajelor, precum și lipsa judecării în vreun fel a acestor situații. Atlfel spus, minimalismul ar fi tocmai această lăsare pe cont propriu a personajelor, regizorul își propune pur și simplu a merge pe firul unui fragment de viață ce poate fi circumscris, conturat și revelat, o întalnire, de fapt, între această bucată de viață (reală sau înalt verosimilă) și regizor. Reconstiuirea, 4, 3, 2, Moartea domnului Lăzărescu se întind temporal pe cel mult câteva zile, nu se aventurează dincolo de acest cadru minimal, nici în timp și nici la nivel ideatic.
Tipul acesta de atitudine îmi amintește de eseul lui Nietzsche, Nașterea tragediei, unde se afirmă că moartea tragediei grecești a survenit atunci când autorii de tragedii au vrut să intervină cu propriile evaluări morale și spirituale în viața personajelor, când nu au mai lăsat simplul curs al acțiunii să se desfășoare, ci au vrut ca tragedia să aibă o morală la sfârșit, așa cum au fabulele.
Înainte să revin la Reconstituirea, mai precizez doar că această retragere, această renunțare la poziția privilegiată a creatorului de film (privilegiată întrucât are inițial libertatea totală a creației, poate judeca, tranșa, arăta ceea ce dorește sau consideră a fi just, artistic, sublim, scandalos, etc), permite acelui fragment de viață să se desfășoare după propria contingență și regizorului să își arate, mult mai modest dar mai onest (artă fără înfrumusețări gratuite), mijloacele pe care le are la îndemână atunci când vrea să ne aducă la vedere un fragment de viață.
Frapant la Reconstituirea este că nimeni nu își dorește să facă parte din acțiunea pe care filmul o urmărește, că nimeni nu acționează în virtutea unui interes propriu. Îți vine în minte titlul acela: Viața e în altă parte. Reprezentanții legali ai statului nu fac exces de zel, dimpotrivă, vor să scape cât mai repede de corvoada turnării filmului educativ. Mi se par exagerate interpretările cum că filmul ar reprezenta opresiunea unui sistem asupra unor tineri semi-inocenți. La fel cum mi se pare exagerată afirmația că filmul ar fi un atac subversiv la sistemul politic comunist.
Filmul îmi pare a fi, mai degrabă, un poem. Argumentul principal pentru asta este indeterminarea personajelor, a acțiunii, a judecăților de valoare. Într-un poem, sensurile nu decurg din poziții bine înfipte ale unor personaje, nici din chestiuni explicite, ci din ceea ce ascunde ceea ce exprimat. Reconstituirea trimite de fapt la viața de dincolo de motivul pentru care personajele s-au adunat acolo, de dincolo de ziua aceea grețoasă pe care au pierdut-o. Acțiunea propriu-zisă a filmului nu are mare importanță. Mai importantele sunt momentele de suspensie, de întrerupere a acțiunii de a turna filmul educativ. Există acolo momente de pierdere pură (când personajele nu fac nimic, privesc în gol, trecând într-o lume de dincolo de prezent), dar și divagații minore (problemele procurorului, interesele pretins profesionale ale cameramanului și polițistului) sau patetice (profesorul) ale vieții.
Pe ipoteza că filmul e un poem, sensul său, plecând de la faptul că îi este oferit de acele suspendări, ar fi exact acela al unei carențe de sens - viața (viitorul celor doi tineri?, viața românească din acele/aceste timpuri?) nu este plină, nu are un conținut coerent, nu are un țesut, nervuri care să o ridice vertical, care să o pună pe cale, care să te facă să o trăiești cu implicare, dăruire. Și asta nu pentru că nu ar exista idei (adânci) care să îi ofere o explicație, tocmai acesta este rolul profesorului, de a reprezenta educația spirituală europeană, ci pentru că personajele acelea (în special tinerii) simt că viața (lor) are altă explicație, altă sursă, vine din altă parte. Poate din suspendări, din tăceri, din pierderi, oricum de nu se știe unde.
Ceea ce fac personajele în desfășurarea filmului, ceea ce inter-subiectiv se întâmplă între ele, ceea ce hoarda aceea face atunci când iese de la meci, sunt dis-armonii, eșecuri în a trăi împreună, în a conviețui. Culmea, singura armonie se petrece între cei care sunt responsabili pentru conflictul care a stârnit acțiunea filmului: tinerii și barmanul. Și această singură armonie este ruinată de așezarea ei pe repere formal-instituționale (de rezolvarea de către organele de stat a acestui conflict) - poate acesta este sensul simbolic al morții lui Vuica.
O ultimă notă: filmul acesta este despre doi tineri care sunt puși să ”joace”, să fie actorii propriilor acțiuni, să re-pună în act ceea ce ei făcuseră cu puțină vreme înainte. Uimitor e că unul dintre ei (Nicu) nu poate concepe să își lovească prietenul, deși nimeni nu îi spune cât de tare să dea, deși îl lovise atunci când se îmbătaseră. Acest refuz creează distanța frapantă atât față de cerința autorităților de a se face un film (dacă ambii tineri s-ar fi pliat pe această cerință, filmul nu ar fi avut nici o miză), cât și față de însuși filmul lui Pintilie, față de ideea însăși de film, de cinematografie. Și nu e refuzul unui om încăpățânat - uneori pare că pur și simplu nu poate concepe cererile alea. Cum ar veni: desigur că l-am lovit, desigur că i-am spart capul barmanului, dar asta a fost ÎNTRE NOI, și noi ne înțelegem, ne iertăm. Ceea ce voi îmi cereți să fac nu are sens.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu