Deşi este unul dintre conceptele care ar trebui să spună ceva esenţial despre om, să dea seama de un mod anume de raportare la ceilalţi, la lume, la acţiunile şi deciziile sale, deşi este folosit adesea ca şi cum ar face asta, conceptul de responsabilitate are un statut mai degrabă ambiguu în filosofie şi discursurile publice actuale[1]. În cele mai multe cazuri este sursă de controverse morale, fiind implicat în diferite grade şi roluri în viaţa umană efectivă, practică: e exigenţă, angajament, răspundere, datorie, implicare, imputare, etc.
În moduri insuficient evidenţiate acest concept se situează la intersecţia unor dualisme importante ce au activat în exerciţiul gândirii europene. Astfel, e de găsit între teorie şi practică, nefiind justificat decât practic, prin acţiuni efective şi vizibile, totuşi presupunând un angajament sau proiect ce îl ghidează, o înţelegere prealabilă, un ansamblu comprehensiv, justificări, (pe scurt, trebuie să îţi dai seama, să înţelegi pentru ce trebuie să fii responsabil ca să fii responsabil). Altfel spus, nu e nicicând doar un gest spontan, asemeni instinctelor, nu implică doar decizii de moment, ci se vrea dovada unei continuităţi, unei fidelităţi de credinţă sau implicare. De aici plecând, e greu de situat în triada clasică raţiune - voinţă - sentimente (deşi Kant îl aşezase ca survenind din voinţă) şi nu doar pentru că aceasta nu mai e funcţională ci şi pentru că natura acestui tip uman de atitudine nu este clar elucidată.
Un alt dualism implicat în inţelegerea responsabilităţii este cel constituit de către libertate şi determinism; pentru a fi responsabil, omul trebuie presupus a fi liber, a-şi putea asuma deciziile şi acţiunile ca fiind ale ale, nu ca şi consecinţe ale unor legături cauzale sau structuri dinamice care îl determină. De conflictul sau linia de demarcaţie a acestor două concepte depinde statutul pe care îl are responsabilitatea, într-o anumită perspectivă.
Acest dualism este bine-cunoscut în ceea ce priveşte tradiţionala dispută ce a aprins secole de-a rândul filosofia - coflictul dintre liber-arbitru şi determinism. Foarte pe scurt, putem aminti aici disputele filosofic-teologice (în special cele medievale şi moderne), filosofia modernă timpurie: Descartes, Spinoza, Leibniz, chiar şi Kant sau Nietzsche. Actualmente, această dispută pare continuată de tradiţia anglo-saxonă, cu mijloace şi concepte actuale; acest lucru e explicabil şi întrucât tradiţia anglo-saxonă înţelege să păstreze o rigoare conceptuală legată de ştiinţificitate (deci împărtaşindu-i şi domeniile de interes, cum în cazul de faţă e vorba despre necesitate, determinism în ceea ce priveşte structura fizică şi socială a realităţii), asemănător cu modul de a filosofa caracteristic modernităţii timpurii de care aminteam.
De altfel, relaţiile dintre conceptul de responsabilitate şi cel de libertate sunt foarte ... interesante. Emmanuel Levinas numea subiectul prins în responsabilitate cu termenul "ostatic", metaforă destul de expresivă, situată la opusul libertăţii. Tot în acest context, o serie întreagă de filosofi au atras de-a lungul timpului atenţia că libertatea nu trebuie înţeleasă ca libertate faţă de orice implicaţii, angajamente, legături, că un asemenea sens al libertăţii este fundamental greşit. Pentru Kant, de exemplu, libertatea survine doar plecând de la asumarea imperativului categoric, a datoriei, deci a responsabilităţii faţă de celălalt.
Plecând de la aceste idei, s-ar părea că pentru a fi responsabil pentru celălalt, ceilalţi, societate, este nevoie de un spaţiu de mişcare, de libertate. Totuşi, această responsabilitate pare a micşora gradul de libertate al fiecăruia prin cerinţele şi exigenţele cerute. Clasicul contract social hobbesian sugera o diminuare a libertăţii ca preţ plătit pentru o viaţă trăită în cadrul unei comunităţi care, constituită pe îndatoriri şi drepturi, oferea securitatea vieţii, deci până la urmă o libertate diminuată dar mai certă.
Cel mai adesea, conceptul de responsabilitate a fost înţeles într-un mod asemănător sensului kantian al datoriei, al constrângerii. În acest context, acţiunile umane sunt raportate la legi, norme, reguli fie ele morale, politice sau juridice. Astfel, sunt active o seamă de “imperative” la care e de aşteptat ca oamenii să răspundă – omul e responsabil în faţa legii, la fel pentru alegerile sale politice (reprezentabilitatea politică), precum şi faţă de ceilalţi. Toate aceste “aşteptări” sunt descrise prin formulări discursive de genul legilor, regulilor şi normelor.
Un alt conţinut pe care îl deţine folosirea acestui concept este cel de imputabilitate morală, sau, în termenii lui Karl Jaspers, de culpă, de vină morală. Dacă primul sens se raportează la norme având stabilitate obiectivă (legile unui stat, participare la viaţa politică şi comunitară, reguli morale active în cadrul unei comunităţi), cel de-al doilea, cu o certă influenţă istorică creştină (în cultura occidentală cel puţin), vizează modalitatea în care conştiinţa, subiectul se raportează la responsabilitate, modul în care receptează interior nerespectarea cerinţelor responsabilităţii. Consider că acest înţeles oferă un “adevăr parţial”, în sensul în care prezintă o “afirmare negativă” a responsabilităţii: consecinţele nefaste ale nerespectării normelor morale.
De altfel, ambele înţelesuri amintite mai sus pot fi interpretate ca conţinând o doză puternică de responsabilizare negativă. Această negativitate pe care vreau să o subliniez vine din aceea că responsabilizarea este activată sub ameninţarea sancţionării (pedepsei legale, excluderii comunitare sau, de ce nu, Iadului pentru creştini). Promovarea acestor atitudini a avut drept corespondent, de-a lungul istoriei, premisele antropologice ale unei naturi umane puţin capabile de afirmare pozitivă a responsabilităţii. Viziunile, de multe ori elitiste şi pesimiste, ale “intelectualilor” au promovat teorii politice şi antropologice bazate fie pe autoritatea raţiunii, fie pe autoritate statală, politică.
Din această perspectivă, Iluminismul a survenit ca un apel la responsabilizare adresat “celor mulţi”, maselor, membrilor simpli ai comunităţilor. Amintesc aici afirmaţia lui Immanuel Kant:
“Que’est-ce que les lumieres? La sortie de l’homme de sa minorité, don’t il est lui-même responsable … la paresse et la lâcheté sont les causes qui expliquent qu’un si grand nombre d’hommes … restent volontiers, leur vie durant, mineurs et qu’il soit si facile à d’autres de se poser en tuteurs”[2]
Aşadar, Kant evaluase că oamenii din vremea sa nu deveniseră majori (Foucault îi va considera pe contemporanii săi aproximativ la fel, aproximativ 300 de ani mai târziu). Starea de minoritate desemna supunerea benevolă la deciziile altora, în locul asumării pe cont propriu a propriei vieţi. Această aserţiune aminteşte de legenda Marelui Inchizitor , în care conducătorul Inchiziţiei spaniole afirmă că oamenii ar prefera să trăiască primind doar câte o bucată de pâine decât să îşi ia viaţa pe cont propriu, să îşi asume libertatea, cale pe care ar considera-o prea dificilă.
Însă ce înseamnă a deveni major? Pentru Kant acest lucru însemna în primul rând a gândi pentru tine însuţi (a parcurge singur exerciţiul gândirii), a învăţa să gândeşti şi, cu o foarte interesantă menţiune, a nu mai spune:
“Je n’ai pas besoin de penser, pourvu que je puisse payer”[3].
Această posibilitate mercantilă a poziţionării practice este eliminată printr-o a doua cerinţă a „dobândirii majoratului” – a gândi punându-te în locul celorlalţi. Acestor cerinţe li se adaugă o a treia: a gândi mereu în acord cu tine însuţi[4].
A învăţa să gândeşti înseamnă a dobândi educaţie (morală, politică). Înseamnă a învăţa să participi activ la viaţa comunităţii, să înţelegi care sunt acţiunile care favorizează bunul mers al comunităţii. Deci, premisele pe care Kant le pune la baza unei deveniri Iluministe sunt educaţia şi condiţia ca oamenii să ia pe cont propriu exerciţiul gândirii. Educaţia cerută aici nu este primordial una de domeniul cunoaşterii (ştiinţifice), ci una esenţial practică, prin care oamenii dobândesc dreapta poziţionare în comunitate, dobândesc personalitate şi caracter ca structuri determinative ale voinţei.
(Corespondentul acestei cerinţe în sistemul educativ actual românesc ar fi materia numită „Educaţie civică”, plasată în ciclul primar !! (nesusţinută ulterior) şi îngrijorător de periferică în raport cu restul sistemului educativ. Astfel, se pare că nu avansăm prea repede în direcţia educării noastre civice, despre care nici o societate nu poate afirma că a fost dusă la îndeplinire.)
[1] Paul Ricoeur vorbeşte despre „la sorte de perplexité dans laquelle m’a laissé l’examen des emplois contextuels cotemporains du terme responsabilité. D’un côté, le concept paraît bien fixé dans son usage juridique classique. … Mais, d’autre coté – ou plutôt de plusieurs cotés à la fois -, le flou envahit la scène conceptuelle. … on est embarassé par la prolifération et la dispersion des emplois du terme dans son usage courant” în Le juste, pp. 41-42
[2] I. Kant – Qu’est ce que les Lumieres? în A. Philonenko – La theorie kantienne de l’histoire, p.50
[3] Ibidem
[4] Ibidem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu