Răspuns la articolul: Literalitatea morţii.
Momentul pe care îl am în vedere (preluând trimiterea domnului Gherghel) îl priveşte pe Levinas într-un mod aparte: discursul de rămas bun pe care prietenul său, Jaques Derrida, îl rosteşte la înmormântarea acestuia, pe 27 decembrie 1995[i]. La rămas bun sau adio, în franceză se spune Adieu, cuvânt pe care Derrida mărturiseşte că a învăţat a-l folosi de la Levinas şi care poartă de fapt în el şi sensul de à Dieu – la / către / pentru Dumnezeu.
Discursul lui Derrida este o întrepătrundere de cuvinte îndurerate şi gânduri pe care Levinas le scrisese cu privire la moarte şi la relaţia cu celălalt. Derrida se întreabă cui se adresează el de fapt în acest discurs de adio? Cui se adresează oamenii când merg în cimitire pentru a vorbi celor plecaţi? Răspunde: „ils viennent à s'adresser directement, tout droit, à celui dont on dit qu'il n'est plus, qu'il n'est plus vivant, qu'il n'est plus là, qu'il ne répondra plus”[ii] (vin să se adreseze direct, foarte direct, celui despre care se spune că nu mai este, că nu mai e viu, că nu mai este aici, că nu va mai răspunde).
Cum înţelegem moartea celuilalt? Ce înseamnă ea? Expresii precum: trecere în nefiinţă, aneantizare au un substrat ontologic şi par a sugera că moartea ar însemna trecere de la a fi la a nu fi. Dar înţelegem cum se cuvine moartea dacă o privim ontologic? Levinas a spus că nu, că moartea nu trebuie înţeleasă din perspectiva existenţei şi non-existenţei, ci raportată la un mod aparte de a ne raporta la celălalt în timp.
Levinas defineşte undeva conştiinţa drept „mouvement vers l'autre qui ne revient pas à son point d'origine comme y revient le divertissement incapable de transcendance. Mouvement par-delà le souci et plus fort que la mort.”[iii] (mişcare către celălalt care nu revine la punctul său de origine aşa cum o face uşurătatea / divertismentul incapabile de transcendenţă. Mişcare dincolo de grijă şi mai puternică decât moartea). În altă parte spune că timpul este întoarcerea Aceluiaşi către Celălalt. Ce vrea oare să spună aici? Ce mişcare este aceasta către celălalt, mai puternică decât moartea? Ce este acest Celălalt? Şi ce vrea să însemne à Dieu?
Răspunsul nu este simplu. Dar îl pot rezuma, aşa cum l-am înţeles eu. Mintea omenească are tendinţa de a-şi folosi puterea raţională pentru a cuprinde entităţile cu care se ocupă, a le circumscrie, a le surprinde esenţa, sensul. Dar dacă aceasta e doar o cenzură raţională, pe care o aplică în relaţiile pe care le are cu entităţile pe care le întâlneşte, la nivel de conştiinţă individuală? Dacă, în ce îl priveşte pe celălalt om, orice determinare este de fapt negare, negare a unui rest care e mai important decât ce putem determina, rest pe care îl simţim mai degrabă decât gândim?
Dacă întotdeauna e mai important ceea ce nu putem surprinde cu mintea, ceea ce nu putem gândi în mod cert, ci doar ne apare la nivelul trăirii şi de obicei tratăm ca simple adagii emotive? Levinas menţine doar identităţi deschise, provizorii raţional, dar profunde metafizic şi etic. La fel este şi pentru celălalt om, dar şi pentru Celălalt ca Altul absolut - transcendenţa.
Aici, ontologicul, atribut univoc şi simplist, poate decide doar prin da sau nu – celălalt, în ambele variante, există sau nu. În afara acestui dualism, într-un Altfel decât a fi sau dincolo de fiinţă (e titlul unei cărţi levinasiene), oare nu se mai găseşte şi altceva, care să nu se supună unui test ontologic, chiar dacă limbajul nu ne ajută prea bine aici?
Dacă raţiunea închide de fiecare dată un sens care face nedreptate unei manifestări, fie naturale, fie umane, fie transcendente, neîncadrabile, care doar traversează o lume ontologică şi raţională, fără a i se oferi decât en pointillé? Derrida vorbeşte chiar la început de cuvântul droiture, care are atât sensul de dreptate cât şi de directeţe. Atunci a merge către celălalt e a merge direct către el, traversând determinările propriei conştiinţe şi minţi, de-păşindu-le, păşind afectiv către concretitudinea sa unică, neîncadrabilă, într-o relaţie vulnerabilă, dar vie. La fel e pentru celălalt om, la fel e pentru Celălalt absolut.
Şi atunci când moare celălalt om, dacă nu aplicăm o rezolvare ontologică acestei tragedii, rămânem cu non-sensul unei plecări fără răspuns şi destinaţie, rămânem cu o căutare în necunoscut, adică în alteritatea propriilor noastre sensuri şi gânduri, care se poate prelungi până la transcendenţă, adică à Dieu.
Şi atunci, adresarea unui cuvânt de adio celui care a murit nu merge în van, în neant, ci în marele necunoscut, lăsându-ne în cunoscut, în durerea propriilor simţiri.
Gim Grecu
[i] Derrida, Jacques - Adieu à Emmanuel Levinas, Ed. Galilée, 1997.
[ii] Derrida, Jacques - Adieu à Emmanuel Levinas, Ed. Galilée, 1997, p.12.
[iii] Lévinas, Emmanuel - Quatre lectures talmudiques, Éd. De Minuit, Paris, 1968, p. 105.
Momentul pe care îl am în vedere (preluând trimiterea domnului Gherghel) îl priveşte pe Levinas într-un mod aparte: discursul de rămas bun pe care prietenul său, Jaques Derrida, îl rosteşte la înmormântarea acestuia, pe 27 decembrie 1995[i]. La rămas bun sau adio, în franceză se spune Adieu, cuvânt pe care Derrida mărturiseşte că a învăţat a-l folosi de la Levinas şi care poartă de fapt în el şi sensul de à Dieu – la / către / pentru Dumnezeu.
Discursul lui Derrida este o întrepătrundere de cuvinte îndurerate şi gânduri pe care Levinas le scrisese cu privire la moarte şi la relaţia cu celălalt. Derrida se întreabă cui se adresează el de fapt în acest discurs de adio? Cui se adresează oamenii când merg în cimitire pentru a vorbi celor plecaţi? Răspunde: „ils viennent à s'adresser directement, tout droit, à celui dont on dit qu'il n'est plus, qu'il n'est plus vivant, qu'il n'est plus là, qu'il ne répondra plus”[ii] (vin să se adreseze direct, foarte direct, celui despre care se spune că nu mai este, că nu mai e viu, că nu mai este aici, că nu va mai răspunde).
Cum înţelegem moartea celuilalt? Ce înseamnă ea? Expresii precum: trecere în nefiinţă, aneantizare au un substrat ontologic şi par a sugera că moartea ar însemna trecere de la a fi la a nu fi. Dar înţelegem cum se cuvine moartea dacă o privim ontologic? Levinas a spus că nu, că moartea nu trebuie înţeleasă din perspectiva existenţei şi non-existenţei, ci raportată la un mod aparte de a ne raporta la celălalt în timp.
Levinas defineşte undeva conştiinţa drept „mouvement vers l'autre qui ne revient pas à son point d'origine comme y revient le divertissement incapable de transcendance. Mouvement par-delà le souci et plus fort que la mort.”[iii] (mişcare către celălalt care nu revine la punctul său de origine aşa cum o face uşurătatea / divertismentul incapabile de transcendenţă. Mişcare dincolo de grijă şi mai puternică decât moartea). În altă parte spune că timpul este întoarcerea Aceluiaşi către Celălalt. Ce vrea oare să spună aici? Ce mişcare este aceasta către celălalt, mai puternică decât moartea? Ce este acest Celălalt? Şi ce vrea să însemne à Dieu?
Răspunsul nu este simplu. Dar îl pot rezuma, aşa cum l-am înţeles eu. Mintea omenească are tendinţa de a-şi folosi puterea raţională pentru a cuprinde entităţile cu care se ocupă, a le circumscrie, a le surprinde esenţa, sensul. Dar dacă aceasta e doar o cenzură raţională, pe care o aplică în relaţiile pe care le are cu entităţile pe care le întâlneşte, la nivel de conştiinţă individuală? Dacă, în ce îl priveşte pe celălalt om, orice determinare este de fapt negare, negare a unui rest care e mai important decât ce putem determina, rest pe care îl simţim mai degrabă decât gândim?
Dacă întotdeauna e mai important ceea ce nu putem surprinde cu mintea, ceea ce nu putem gândi în mod cert, ci doar ne apare la nivelul trăirii şi de obicei tratăm ca simple adagii emotive? Levinas menţine doar identităţi deschise, provizorii raţional, dar profunde metafizic şi etic. La fel este şi pentru celălalt om, dar şi pentru Celălalt ca Altul absolut - transcendenţa.
Aici, ontologicul, atribut univoc şi simplist, poate decide doar prin da sau nu – celălalt, în ambele variante, există sau nu. În afara acestui dualism, într-un Altfel decât a fi sau dincolo de fiinţă (e titlul unei cărţi levinasiene), oare nu se mai găseşte şi altceva, care să nu se supună unui test ontologic, chiar dacă limbajul nu ne ajută prea bine aici?
Dacă raţiunea închide de fiecare dată un sens care face nedreptate unei manifestări, fie naturale, fie umane, fie transcendente, neîncadrabile, care doar traversează o lume ontologică şi raţională, fără a i se oferi decât en pointillé? Derrida vorbeşte chiar la început de cuvântul droiture, care are atât sensul de dreptate cât şi de directeţe. Atunci a merge către celălalt e a merge direct către el, traversând determinările propriei conştiinţe şi minţi, de-păşindu-le, păşind afectiv către concretitudinea sa unică, neîncadrabilă, într-o relaţie vulnerabilă, dar vie. La fel e pentru celălalt om, la fel e pentru Celălalt absolut.
Şi atunci când moare celălalt om, dacă nu aplicăm o rezolvare ontologică acestei tragedii, rămânem cu non-sensul unei plecări fără răspuns şi destinaţie, rămânem cu o căutare în necunoscut, adică în alteritatea propriilor noastre sensuri şi gânduri, care se poate prelungi până la transcendenţă, adică à Dieu.
Şi atunci, adresarea unui cuvânt de adio celui care a murit nu merge în van, în neant, ci în marele necunoscut, lăsându-ne în cunoscut, în durerea propriilor simţiri.
Gim Grecu
[i] Derrida, Jacques - Adieu à Emmanuel Levinas, Ed. Galilée, 1997.
[ii] Derrida, Jacques - Adieu à Emmanuel Levinas, Ed. Galilée, 1997, p.12.
[iii] Lévinas, Emmanuel - Quatre lectures talmudiques, Éd. De Minuit, Paris, 1968, p. 105.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu