(scrisoare-pamflet ce se vrea un răspuns la cartea lui Gabriel Liiceanu, Scrisoare către fiul meu. Reamintim şi alte câteva titluri ale cărţilor sale: Despre limită, Uşa interzisă, Tragicul, Jurnalul de la Păltiniş, etc.)
Dragă tată (al lui),
aş vrea să-ţi scriu câte ceva, la rându-mi, despre limită. Nu în mod gratuit, căci limitele întâmplătoare şi fără greutate nu sunt decât nişte linii de cretă desenate copilăreşte şi efemer pe asfaltul minţii. Aşadar, nu gratuit, ci cu oareşce noimă, chiar cu un bun simţ cartezian (cel de care, cum ştii, se bucură toţi oamenii în mod democratic), voi aduce aproape câteva gânduri.
Dacă uşile sunt limite interstiţiale dintre două spaţii dar şi cele care permit comunicarea dintre acestea printr-o anume mişcare a lor, tu însuţi ai găsit de cuviinţă să constaţi că există şi uşi interzise. Aşadar, nu pe toate se cuvine să le deschidem, pe altele nu le putem deschide, oricum, îmi vei concede, sper, că există o multiplicitate de uşi cu destinaţii şi interdicţii distincte şi specifice.
Să luăm un exemplu nu chiar elevat dar îndeajuns de pertinent pentru discuţia noastră. În momentul acesta, dacă te aştepţi, cu o oarecare îngrijorare pe care ţi-o ghicesc în suflet, să fie vorba despre uşa de la duş sau despre cea de la BMW-ul tău, te-aş linişti şi nu prea. Uşa despre care vreau să vorbesc duce către spaţiul intim al fiecăruia, spaţiul privat, cu referire anume la acele banalităţi, minore desfătări, concesii, evadări, efuziuni şi alintări care ne trasează cotidianul fiecăruia.
Şi aş întreba, evident retoric în această situaţie epistolară, despre modulaţiile acestei uşi: când se cuvine ea a fi deschisă? (de) către cine? ce anume să facă vizibil? către ce să permită accesul?
Înainte de a răspunde, fac precizarea că îmi dau foarte bine seama că această uşă este cumva în opoziţie cu o uşă celebră de-a lungul istoriei: uşa ascetică, eroică, spirituală, chiar ipocrită pe alocuri, a oamenilor puşi pe fapte mari, a celor locuiţi şi posedaţi de idei măreţe, uşă care a atras toate generaţiile de tineri însetaţi de „spirit” şi care presupunea, pentru a fi deschisă, un exerciţiu prelung de trăire în preajma esenţialului, a „ultra”-importantului, fără concesii şi plăceri minore care ar fi pervertit acest mult râvnit „spirit”. Ştiu, această din urmă uşă este, pe lângă cele enumerate mai sus, şi impopulară, de fapt antisocială. Nu mai poţi să te comporţi în zilele noastre ca Savonarolla, ameninţând moravurile prea omeneşti cu mânii divine.
Aşadar, desfătările unei creme de corp, nuanţele de parfum pentru momente diferite ale zilei, Teflonilă, rechinul motorizat Sigfried care înghite kilometri de şosea proastă de România, sunt, înţeleg, aspectele tale cotidiene, tată, aspecte umane care nu trebuie negate, nici condamnate, dar nici supra-evaluate (ele totuşi nu pot ţine loc de „spirit”, ci sunt doar „civilizaţie”, experienţă a trupului gustată şi împărtăşită intim).
Mă gândesc că e nedreaptă şi facilă pretenţia ca intelectualii să rezolve problemele unei ţări, precum nedreaptă e învinovăţirea aceloraşi intelectuali în caz de eşec general. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: în afară de destinatarul privilegiat al epistolelor – fiul tău, cine mai sunt receptorii prin ricoşeu la care te-ai gândit când le-ai publicat? (dacă singurul destinatar ar fi fost fiul tău, nu le-ai fi făcut publice, nu-i aşa?). Ştiu, România e o ţară fără morală, nimeni nu ar putea să traseze reperele unei morale româneşti, e o zonă unde toţi umblă pe bâjbâite, nu există reguli morale pentru cum trebuie folosite uşile sociale, în schimb toţi ştiu cum se pot deschide imoral aceste uşi. Ştiu, România e o ţară săracă. Acele bucurii civilizate pe care le descrii ca făcând parte din spaţiul tău intim sunt inaccesibile pentru mulţi. Atunci, puteai să le descrii pentru aceştia? Nu prea. Atunci, umbra unei reguli de bun simţ îmi înnegurează fruntea: dacă este ok să descrii o bună relaţie cu propria corporalitate şi cu propriile concesii, nu trebuia totuşi să laşi intime şi private aceste nuanţe quality?
Aşa, epistolarul tău pare un elogiu adus unor binefaceri capitaliste accesibile unei clase medii-superioare. Ştiu, nu trebuie să mai gândim în clase sociale. Ştiu, nu putem coborî scara valorilor şi reperelor la cei mai de jos dintr-o comunitate. Impresia de ansamblu e următoarea: ai vrut să arăţi că şi filosofii (consacraţi) au plăcerile lor mundane la fel ca toţi ceilalţi, nu sunt nişte ursuzi insensibili şi opaci la ce li se întâmplă trupeşte vorbind, dar şi la juisările modern-capitaliste.
Însă epistolele tale au ceva de articol din Cosmopolitan, adică sunt destinate şi accesibile celor care trebuie să se decidă ce maşină/cremă de corp îşi cumpără pentru a obţine o plăcere quality. Câteva lucruri sunt presupuse deja aici, şi prin asta chestiunea este cumva superficială. Trebuie să ai stabilitatea şi posibilităţile financiare, trebuie să ai împăcarea că lucrurile sunt cumva aşezate şi la locul lor (adică cei cu posibilităţi financiare sunt şi cei care le merită), pentru a putea fi liber să faci un astfel de elogiu. Altfel, în contextul unei ţări sărace şi care aşteaptă de la intelectualii ei (consacraţi) un semn, o judecată, o atitudine, sună cu totul fals şi atunci îţi vine să trânteşti această uşă pe care tu ai deschis-o înjurând printre dinţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu