fragmente de "stat pe gânduri" (I)

postez acest fragment din Nietzsche pentru luare aminte şi pentru a iniţia o serie de fragmente filosofice pe care le consider dificile, aşadar demne de de-zbatere:

“(Wagner) şi-a dat pentru prima oară seama de calamitatea care se tot întinde pe măsură ce, în general, civilizaţia cuprinde popoarele: pretutindeni aici l i m b a este bolnavă, iar pe întreaga dezvoltare omenească apasă această boală monstruoasă. În timp ce limba trebuia să se caţere permanent pe ultimii lăstari spre ceea ce îi era ei accesibil, pentru a sesiza, cât mai departe cu putinţă de emoţia vie căreia, la origine, ea i se putea conforma în toată simplicitatea, contrariul simţirii, domeniul gândirii, forţa i s-a epuizat în această excesivă extindere în scurtul răstimp al civilizaţiei moderne; aşa încât acum ea nu mai poate realiza tocmai lucrul pentru care nu există decât ea: ca aceia care suferă să ajungă între ei la înţelegere asupra celor mai elementare nevoi ale vieţii. Copleşit de nevoi, omul nu-şi mai poate descoperi identitatea prin limbă, deci nu-şi mai poate deschide cu adevărat sufletul: în această stare confuz simţită, limba a devenit peste tot o forţă aparte, care-i cuprinde pe oameni ca în nişte braţe de fantomă şi-i împinge unde nu vor de fapt; de îndată ce caută să se înţeleagă unii cu alţii şi să unească întru aceeaşi faptă, îi apucă nebunia noţiunilor generale (…)

astfel, omenirea îşi mai adaugă la toate suferinţele şi pe aceea a c o n v e n ţ i e i , adică a acordului între cuvinte şi fapte fără un acord al sentimentului ...
Sub constrângerea aceasta, nimeni nu se mai poate manifesta aşa cum este, nu mai poate vorbi naiv şi, în general, puţini oameni sunt capabili să-şi apere individualitatea în lupta cu o cultură care nu crede că-şi probează izbânda prin faptul că vine formativ în întâmpinarea unor sentimente şi nevoi clare, ci prin aceea că-l prinde pe individ în plasa”noţiunilor clare” şi-l învaţă să gândească bine: ca şi când ar avea vreo valoare să transformi pe cineva într-o fiinţă care gândeşte şi trage concluzii corecte, dacă n-ai reuşit să-l prefaci mai întâi în una care simte corect”[1].
[1] Friderich Nietzsche – Consideraţii inactuale IV, Ed. Hestia, p. 300

Peau de chagrin

(Pentru un înţeles de bază al acestei sintagme vezi:http://en.wikipedia.org/wiki/La_Peau_de_chagrin.)
Avem de-a face aici cu o condiţie ontologică umană, cu un mecanism de cenzură ontologică al dorinţei. Ce vrea să spună asta? Suntem constrânşi la a recunoaşte că a dori ceva anume, a ne dedica înspre exclusiv acestei dorinţe ne reduce la ceea ce acea dorinţă face din noi, a ignora restul. De ce trebuie să existe un rest? Pentru că, şi Heidegger a spus-o când şi-a constituit Dasein-ul, nu ne putem cuprinde niciodată toate aspectele vieţii noastre în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (în cazul său cu excepţia angoasării Dasein-ului, care, sincer, îmi pare o mistică schizoidă).
Emil Brumaru zice într-o poezie din Tamarete:
"De dimineaţa până seara/Visez la şoldul tău, Tamara,/Cum să-i gust tainica dulceaţă/Când o să-l iau, pios, în braţe/Iluminat, ca pe-o icoană,/Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană"
un exemplu literar, deci fictiv (nu?), care nu deranjează pe nimeni.

Aşadar, vedem cum sensurile celui ce îşi savurează exerciţiul dorinţei se restrâng la obiectul acesteia, care îşi câştigă semnificaţii extrapolate - vezi încărcătura religioasă din versuri. (Ştiu, literatura este exagerare, dar şi iubirea este tot exagerare, aşa că ...) Mecanismul pare simplu şi este extrem de eficient.
Şi atunci, ce e de făcut?

Să ne moderăm dorinţele? "Blasfemie!, asta ar fi echivalent cu mediocritatea", ar suna un răspuns prompt al omului de azi. Om care oricum este prins în colivia socialului în aşa fel încât simte destul de rar vântul nebun al exerciţiului extrem al dorinţei. Să îl amintesc cumva pe Sade pentru elocvenţă sau mi-aş atrage oprobriul prin asta?

Cred că, de fapt, oamenii în marea lor majoritate preferă, mai mult decât urmărirea dorinţei, câmpul fertil pe care îl deschide posibilitatea ei. Aici lucrează, cu normă întragă, imaginaţia din fiecare. Aş risca şi nu prea să afirm că marea majoritate a dorinţelor care îi locuiesc pe oameni rămân orizonturi imaginare, la fel cum cerul rămâne mereu undeva sus, chiar dacă nu ai timp să-l priveşti prea mult. Riscul e astfel mult diminuat; câştigul e astfel, pentru noii vânzători de imaginţie ready made - industria mass media, asigurat.

Există, evident, riscuri în a-ţi urmări, îndeplini dorinţa. Un argument simplu: realitatea nu este aşa cum ne dorim noi. Pentru a modifica realitatea ai nevoie de putere. Numai că puterea este, inevitabil, şi distructivă. Şi limitată. Există domenii, unii ar spune că sunt cele mai importante, care scapă puterii. Exemple "aristocratice": prietenia, iubirea. În oricare din ele nu este de ajuns nici dorinţa nici puterea. Aici este vorba despre dorinţa care învaţă să acorde respect celuilalt.

Un fel de scrisoare

aşa te ştiu dintotdeauna
şi aşa îmi place să te ştiu
puţin visătoare
atât cât să arăţi
că jocul nu e jucat doar în fugarul prezent
ci în ceea ce investim în el
sau poate să arăţi
că nu goana după amănunt
face amănuntele importante
că detaliile nu vin niciodată fără să fie depăşite către altceva
mai important decât ele

asta a făcut mereu să pară că pluteşti
că stăpâneşti cu bunătate situaţia
aristocraţie a atitudinii
te admiram
pentru această demnitate
ce te însoţea tot timpul
ca un jurământ de credinţă
ca un cod al onoarei
de a fi om

mă întrebam
care îţi este izvorul
resursa inepuizabilă
şi risc să cred
că n-ai fi ştiut niciodată să răspunzi până la capăt
că îţi era natural
că instincte de ordin superior
instincte de excelenţă
te-au locuit de la început
şi tu
ai ştiut să le foloseşti

dar poate toţi avem asemenea izvoare
însă câţi îndrăznesc să îşi astâmpere setea doar astfel?
în pofida a tot şi a toate

"Când începem şi noi să trăim ?"

Am ignorat forţa întrebării sale, în seara târzie care ne prilejuia o conversaţie detaşată, de promenadă. "Când pleci?", l-am întrebat. "Vineri dimineaţă". Pleca pentru un an în străinătate. Fost coleg de facultate, prieten, urma a se propăşi într-o capitală europeană, cu o bursă. Şi eu şi el ne ocupăm în continuare cu filosofia, ajunşi, instituţional, undeva la nivelul doctoratului.

Mai târziu, când mă plimbam în apropierea graniţei dintre veghe şi somn, s-a întors, întrebarea. Cu ea, mi s-au activat anterioarele nelinişti: senzaţiile de inutilitate care, uneori, sunt emanate de viaţa de lectură, remarcile unor amici mai practici: "Mai lasă şi tu cărţile, începe şi tu să-ţi trăieşti viaţa!", un întreg mainstream care face ca ştiinţele umaniste să rămână un apendice al societăţilor actuale, avide de baze ştiinţifice, profit şi eficienţă.

Departe de mine pretenţia că m-am dedicat cărţilor, filosofiei, că am citit enorm, că sunt un devorator al spiritului. Însă, dacă aş fi expus testului auto-identificării în raport cu un necunoscut, asta aş putea afirma despre mine: că am studiat şi studiez filosofia. Asta a făcut de multe ori să apară aproape instantaneu un zid al prejudecăţilor, imaginar dar dur, în conversaţii.

De fapt, ce e în joc aici e statutul social pe care mi-l pot asuma, dar şi cel care îmi este acordat de ceilalţi, tipul de recunoaştere la care am acces.

Am crescut cu întrebarea:"Şi la ce-i bună filosofia asta?". Echivalentă cu: "Şi ce ştii să faci?", pe care o primesc constant, deşi voalat, la interviuri de angajare. Desigur, este în sarcina mea să vin în practic cu ale mele cunoştinţe, câştigând dreptul de a fi recunoscut pentru anumite capacităţi, în nici un caz nu ca filosof (meserie inexistentă pentru anonimi). Ce vreau să subliniez este modalitatea de întâmpinare a unui astfel de back-ground, care e dependentă de gradul de educaţie.

Îi voi răspunde tardiv prietenului meu. Dacă am petrecut câţiva ani studiind filosofia, dacă fiecare îşi cunoaşte măsura efortului investit, toate acestea au valoare privată. În nici un caz nu înseamnă mai puţină viaţă, deşi lectura (când e exclusiv lectură, fără voce publică) e, radical vorbind, un soi de mortificare, un exerciţiu ascetic. Îndrăznesc o analogie cu formarea medicilor, care petrec, în timpul de studiu, ani de zile până la posibila recunoaştere. Pentru valoare publică, socială se cere întruparea cunoştinţelor, a caracterului astfel format într-o formă activă practic.

Un ultim gând: Dacă actul lecturii înseamnă detaşare de practic, rezultatele sale au, prin modificările operate în materia subtilă a personalităţii fiecăruia, destulă relevanţă în desfăşurea vieţii noastre. (privitor la modul de realitate al scriiturii şi legăturile sale cu viaţa practică sunt recomandabile textele lui Paul Ricoeur din Eseuri de hermeneutică, dar nu numai de-acolo).