"Când începem şi noi să trăim ?"

Am ignorat forţa întrebării sale, în seara târzie care ne prilejuia o conversaţie detaşată, de promenadă. "Când pleci?", l-am întrebat. "Vineri dimineaţă". Pleca pentru un an în străinătate. Fost coleg de facultate, prieten, urma a se propăşi într-o capitală europeană, cu o bursă. Şi eu şi el ne ocupăm în continuare cu filosofia, ajunşi, instituţional, undeva la nivelul doctoratului.

Mai târziu, când mă plimbam în apropierea graniţei dintre veghe şi somn, s-a întors, întrebarea. Cu ea, mi s-au activat anterioarele nelinişti: senzaţiile de inutilitate care, uneori, sunt emanate de viaţa de lectură, remarcile unor amici mai practici: "Mai lasă şi tu cărţile, începe şi tu să-ţi trăieşti viaţa!", un întreg mainstream care face ca ştiinţele umaniste să rămână un apendice al societăţilor actuale, avide de baze ştiinţifice, profit şi eficienţă.

Departe de mine pretenţia că m-am dedicat cărţilor, filosofiei, că am citit enorm, că sunt un devorator al spiritului. Însă, dacă aş fi expus testului auto-identificării în raport cu un necunoscut, asta aş putea afirma despre mine: că am studiat şi studiez filosofia. Asta a făcut de multe ori să apară aproape instantaneu un zid al prejudecăţilor, imaginar dar dur, în conversaţii.

De fapt, ce e în joc aici e statutul social pe care mi-l pot asuma, dar şi cel care îmi este acordat de ceilalţi, tipul de recunoaştere la care am acces.

Am crescut cu întrebarea:"Şi la ce-i bună filosofia asta?". Echivalentă cu: "Şi ce ştii să faci?", pe care o primesc constant, deşi voalat, la interviuri de angajare. Desigur, este în sarcina mea să vin în practic cu ale mele cunoştinţe, câştigând dreptul de a fi recunoscut pentru anumite capacităţi, în nici un caz nu ca filosof (meserie inexistentă pentru anonimi). Ce vreau să subliniez este modalitatea de întâmpinare a unui astfel de back-ground, care e dependentă de gradul de educaţie.

Îi voi răspunde tardiv prietenului meu. Dacă am petrecut câţiva ani studiind filosofia, dacă fiecare îşi cunoaşte măsura efortului investit, toate acestea au valoare privată. În nici un caz nu înseamnă mai puţină viaţă, deşi lectura (când e exclusiv lectură, fără voce publică) e, radical vorbind, un soi de mortificare, un exerciţiu ascetic. Îndrăznesc o analogie cu formarea medicilor, care petrec, în timpul de studiu, ani de zile până la posibila recunoaştere. Pentru valoare publică, socială se cere întruparea cunoştinţelor, a caracterului astfel format într-o formă activă practic.

Un ultim gând: Dacă actul lecturii înseamnă detaşare de practic, rezultatele sale au, prin modificările operate în materia subtilă a personalităţii fiecăruia, destulă relevanţă în desfăşurea vieţii noastre. (privitor la modul de realitate al scriiturii şi legăturile sale cu viaţa practică sunt recomandabile textele lui Paul Ricoeur din Eseuri de hermeneutică, dar nu numai de-acolo).