(Pentru un înţeles de bază al acestei sintagme vezi:http://en.wikipedia.org/wiki/La_Peau_de_chagrin.)
Avem de-a face aici cu o condiţie ontologică umană, cu un mecanism de cenzură ontologică al dorinţei. Ce vrea să spună asta? Suntem constrânşi la a recunoaşte că a dori ceva anume, a ne dedica înspre exclusiv acestei dorinţe ne reduce la ceea ce acea dorinţă face din noi, a ignora restul. De ce trebuie să existe un rest? Pentru că, şi Heidegger a spus-o când şi-a constituit Dasein-ul, nu ne putem cuprinde niciodată toate aspectele vieţii noastre în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (în cazul său cu excepţia angoasării Dasein-ului, care, sincer, îmi pare o mistică schizoidă).
Emil Brumaru zice într-o poezie din Tamarete:
"De dimineaţa până seara/Visez la şoldul tău, Tamara,/Cum să-i gust tainica dulceaţă/Când o să-l iau, pios, în braţe/Iluminat, ca pe-o icoană,/Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană"
un exemplu literar, deci fictiv (nu?), care nu deranjează pe nimeni.
Aşadar, vedem cum sensurile celui ce îşi savurează exerciţiul dorinţei se restrâng la obiectul acesteia, care îşi câştigă semnificaţii extrapolate - vezi încărcătura religioasă din versuri. (Ştiu, literatura este exagerare, dar şi iubirea este tot exagerare, aşa că ...) Mecanismul pare simplu şi este extrem de eficient.
Şi atunci, ce e de făcut?
Să ne moderăm dorinţele? "Blasfemie!, asta ar fi echivalent cu mediocritatea", ar suna un răspuns prompt al omului de azi. Om care oricum este prins în colivia socialului în aşa fel încât simte destul de rar vântul nebun al exerciţiului extrem al dorinţei. Să îl amintesc cumva pe Sade pentru elocvenţă sau mi-aş atrage oprobriul prin asta?
Cred că, de fapt, oamenii în marea lor majoritate preferă, mai mult decât urmărirea dorinţei, câmpul fertil pe care îl deschide posibilitatea ei. Aici lucrează, cu normă întragă, imaginaţia din fiecare. Aş risca şi nu prea să afirm că marea majoritate a dorinţelor care îi locuiesc pe oameni rămân orizonturi imaginare, la fel cum cerul rămâne mereu undeva sus, chiar dacă nu ai timp să-l priveşti prea mult. Riscul e astfel mult diminuat; câştigul e astfel, pentru noii vânzători de imaginţie ready made - industria mass media, asigurat.
Există, evident, riscuri în a-ţi urmări, îndeplini dorinţa. Un argument simplu: realitatea nu este aşa cum ne dorim noi. Pentru a modifica realitatea ai nevoie de putere. Numai că puterea este, inevitabil, şi distructivă. Şi limitată. Există domenii, unii ar spune că sunt cele mai importante, care scapă puterii. Exemple "aristocratice": prietenia, iubirea. În oricare din ele nu este de ajuns nici dorinţa nici puterea. Aici este vorba despre dorinţa care învaţă să acorde respect celuilalt.
Avem de-a face aici cu o condiţie ontologică umană, cu un mecanism de cenzură ontologică al dorinţei. Ce vrea să spună asta? Suntem constrânşi la a recunoaşte că a dori ceva anume, a ne dedica înspre exclusiv acestei dorinţe ne reduce la ceea ce acea dorinţă face din noi, a ignora restul. De ce trebuie să existe un rest? Pentru că, şi Heidegger a spus-o când şi-a constituit Dasein-ul, nu ne putem cuprinde niciodată toate aspectele vieţii noastre în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (în cazul său cu excepţia angoasării Dasein-ului, care, sincer, îmi pare o mistică schizoidă).
Emil Brumaru zice într-o poezie din Tamarete:
"De dimineaţa până seara/Visez la şoldul tău, Tamara,/Cum să-i gust tainica dulceaţă/Când o să-l iau, pios, în braţe/Iluminat, ca pe-o icoană,/Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană"
un exemplu literar, deci fictiv (nu?), care nu deranjează pe nimeni.
Aşadar, vedem cum sensurile celui ce îşi savurează exerciţiul dorinţei se restrâng la obiectul acesteia, care îşi câştigă semnificaţii extrapolate - vezi încărcătura religioasă din versuri. (Ştiu, literatura este exagerare, dar şi iubirea este tot exagerare, aşa că ...) Mecanismul pare simplu şi este extrem de eficient.
Şi atunci, ce e de făcut?
Să ne moderăm dorinţele? "Blasfemie!, asta ar fi echivalent cu mediocritatea", ar suna un răspuns prompt al omului de azi. Om care oricum este prins în colivia socialului în aşa fel încât simte destul de rar vântul nebun al exerciţiului extrem al dorinţei. Să îl amintesc cumva pe Sade pentru elocvenţă sau mi-aş atrage oprobriul prin asta?
Cred că, de fapt, oamenii în marea lor majoritate preferă, mai mult decât urmărirea dorinţei, câmpul fertil pe care îl deschide posibilitatea ei. Aici lucrează, cu normă întragă, imaginaţia din fiecare. Aş risca şi nu prea să afirm că marea majoritate a dorinţelor care îi locuiesc pe oameni rămân orizonturi imaginare, la fel cum cerul rămâne mereu undeva sus, chiar dacă nu ai timp să-l priveşti prea mult. Riscul e astfel mult diminuat; câştigul e astfel, pentru noii vânzători de imaginţie ready made - industria mass media, asigurat.
Există, evident, riscuri în a-ţi urmări, îndeplini dorinţa. Un argument simplu: realitatea nu este aşa cum ne dorim noi. Pentru a modifica realitatea ai nevoie de putere. Numai că puterea este, inevitabil, şi distructivă. Şi limitată. Există domenii, unii ar spune că sunt cele mai importante, care scapă puterii. Exemple "aristocratice": prietenia, iubirea. În oricare din ele nu este de ajuns nici dorinţa nici puterea. Aici este vorba despre dorinţa care învaţă să acorde respect celuilalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu