I. Aceste zile, prin
agitația nevrotică din jurul lui Adrian Năstase, oferă pe viu prilejul de a
surprinde modalitățile prin care se ”construiește” și stabilește chipul
realității românești.
Construire e mult spus, o descriere mai precisă ar fi
aceea a unei agitații divers colorate și interesate, a unor maxilare,
mandibule, ochi injectați, patetisme, ce vor să se înstăpânească pe subiectul
zilei, să injecteze în creierele mulțimii doze cât mai puternice din propria
otravă (drog), garanție a dependenței prezente și viitoare.
Această injectare este singurul interes real – lupta
pentru câți vor susține ”adevărul nostru”, și avem două ”adevăruri” în joc: cel
al PDL-ului (conjugat cu Traian Băsăescu) și cel al USL-ului. Orice alte
poziții (Cristian Tudor Popescu e un bun exemplu în acest sens), variante, vor
fi subsumate axiomatic acestora două, funcție de afinități și evaluări de
moment.
Cer iertare omenirii pentru această evaluare simplistă,
în care două forțe nocive se luptă pentru dominație, știu că regula în basme,
mituri, filme de Hollywood e aceea că binele trebuie să fie în luptă cu răul.
Adaptarea românească contemporană sună cam așa: rugați-vă să fie în conflict radical
forțele nocive, să mai rezulte în felul acesta și câte o fărâmă de dreptate.
Costi Rogozanu atrage atenția că e mutilantă și această variantă[i]. Ajung
și eu la aceeași concluzie, ceva mai jos.
Las momentan la o parte cazul Năstase și îmi ilustrez
ideea de mai sus prin celălalt subiect al ultimelor zile: plagiatele. Fiecare
luptător pentru ”adevăr” pare să știe în ce constă gravitatea plagierii, ne
explică mai mult sau mai puțin doct detaliile, regulile GENERALE, și totuși
identifică culpabili exact (și cât mai la vârf) în echipa celuilalt ”adevăr”.
S-a ajuns ca exact la aceeași oră a serii Mihai Gâdea pe Antena 3 să ilustreze
un plagiat al Elenei Udrea, în vreme ce pe B1 Robert Turcescu să prezinte al
treilea plagiat al lui Victor Ponta. CULMEA, fără ca niciunul să identifice
aceeași vină în propria parte de front, cu privire la acuzații celeilalte părți.
Cum să nu fie
alienant pentru o minte sănătoasă așa ceva? Cum poți să invoci regulile generale,
să subliniezi gravitatea unei astfel de acțiuni, și după aceea să o aplici
discriminatoriu, lovind doar în cei din partea cealaltă de ”adevăr”?? Vor sări,
poate, cei cu ”adevărul” PDL-ist să spună că plagierile USL-ului sunt mai grave.
Dar și ei vor trebui să răspundă aceleiași suspiciuni: de ce doar Ponta și Mang
să fie victime ale ”păcatului” plagierii, când la noi universitățile sunt
clădite pe așa ceva? Dacă regulile sunt general-aplicabile, ajungi la
propunerea radical-utopică a Alinei Mungiu-Pippidi, să fie evaluate toate
doctoratele și lucrările academice.
Căci așa a cam ajuns aplicarea unei legi, reguli, norme
în toate cazurile: radical-utopică. Dimpotrivă, se poartă aplicarea atent
ghidată, exact în cuibul adversarului politic de obicei, cu grijă să nu stricăm
aranjarea actuală a complicităților obscure, ilegale, anormale. Nu se merge
adânc în social, în structuri de profunzime, înspre curățare instituțională, ci
”cu dedicație”. Mai țineți minte cazul Mona Muscă? Cu ea s-a rezolvat problema
poliției politice – gata, e curat. Recent a căzut Mircea Diaconu, pe
incompatibilitate – gata, e curată politica de incompatibilități. Condamnarea
lui Adrian Năstase e ”citită” cam în aceeași cheie – culpabilizare aurorală la
vârful politicii pentru corupție.
În toate aceste cazuri, persoanele respective au încălcat
legea, norma. Dar aplicarea cu atâta discriminare, uneori până la un singur
individ, a unei reguli generale, face ca însăși aplicarea legii să fie
resimțită ca puternic injustă. Astfel de situații sunt răsturnarea însăși a
rațiunii, a gândirii de bun-simț. Disperarea lui Adrian Năstase, fost rege al
pădurii, e că a căzut ”de papagal”; când corupția e generalizată dar
nepedepsită (unde sunt vameșii corupți, dar Fătuloiu?), tocmai el, leul, să fie
pus în zeghe și dat exemplu, pe când hienele politice și noul leu se așează
ușor crispate dar satisfăcute pe fotolii moi, predicând moralitatea din
televizoare dat fiind că justiția e mai mereu în urmă.
Adrian Năstase este ce aș numi un personaj tragic pe dos,
asta neînsemnând comic. De un tragic imoral, ar suna mai precis. Dacă în
Antigona, de exemplu, se întâlneau conflictual și iremediabil două feluri de
adevăr și de dreptate – legile cetății și respectul pentru familie și zei, în
cazul lui Adrian Năstase își dau concursul două feluri de injustiție, de
nedreptate: el este vinovat de corupție (deci nu un inocent) și e și condamnat
din sânul unei clase politice esențial corupte dar care nu primește același
tratament. E un om nedrept căruia i se aplică discreționar, deci nedrept (la un
alt nivel), o pedeapsă legală (asupra căreia se aruncă, evident, suspiciuni de
nedreptate).
II. Spuneam la început că avem zilele astea prilejul de a
surprinde modalitățile prin care se ”construiește” și stabilește realitatea
românească. Am de fapt o întrebare simplă de pus: cât din informațiile apărute
zilele astea provin din mass-media, sunt prelucrate de mass-media, împachetate
și triate de mass-media, și respectiv cât din alte voci, instanțe, instituții??
Guvernarea USL se petrece într-o continuitate aproape deplină cu emisiile
Antenei 3, astfel încât aproape că nici nu se mai obosesc să își diferențieze
pozițiile – asta e grav. Prim-ministrul, ministrul de interne, cel al apărării
naționale au adus zilele acestea clarificări pentru chestiuni de interes public
și general folosind partinic un anumit jucător mass-media. Ori, instituțiile pe
care le reprezintă nu aparțin unui întrepinzător privat, așadar luările lor de
poziție ar trebui să respecte statutul acestor instituții, reprezentativitatea
statală, să se diferențieze de interese și medii private. La fel s-a întâmplat în
chestiunea plagiatelor – spațiul public e o cafteală generalizată cu pumni
mass-mediaci. Ministerul Educației e total absent, niciun organism academic nu
are vizibilitate, prezență, luări de poziții.
Mass-media și politicienii ocupă aproape integral spațiul
public, este sufocant să privești și să primești două versiuni de a trăi și
înțelege strâmb, care pe deasupra au polarizat deja societatea și concetățenii
– având prin asta chipurile legitimitate. Extrem de grav e că vortexul acestei
dezaxate lupte atrage și instituții (dintre cele mai înalt reprezentative) ce
ar trebui să protejeze cetățenii și societatea de derapaje (în special
politice) și să fie neutre.
Ne trebuie cel puțin o poziție diferită, din care să poată
fi criticate, devoalate ”adevărurile” politice, deturnate ”construcțiile”
colorate politic ce țin loc de realitate. Nu neapărat că nu ar exista deja
astfel de poziții, dar nu par să conteze, să se coaguleze, să tranșeze, să
clarifice, să aplaneze, să stabilizeze mare lucru. Un subiect cum e cel al
întâmplării cu Adrian Năstase declanșează o hemoragie mediatică de păreri, cele
mai multe polarizate politic, hemoragie ce nu se supune bandajelor rațiunii,
bunului-simț, ci va persista cât vor considera trusturile de presă și partidele
că merită, încercând să obțină cât mai mult din ea. Suspiciunea pare a acoperi
orice poziție, clarificare a unei instituții (în cazul Năstase sunt suspectați medicii,
DNA, ICCJ, avocații, polițiștii, ministrul de interne, etc, etc), subminându-i
autoritatea, rolul social. Dacă toate aceste instituții chiar sunt așa de
corupte, mă întreb ce mai căutăm într-o comunitate europeană. Dacă în schimb
doar sunt subminate prin scandaluri politice, aceeași întrebare reapare.
A aștepta ca prin cumulare, prin rezultatele fiecărei
răfuieli politice, să se îndrepte mediul social-politic e aproape tortură, cei
douăzeci de ani ai lui Brucan fiind nu insuficienți ci infimi. Ciprian
Domnișoru sublinia bine că nu asistenți, cercetători, lectori sau procurori
tineri sufocați de incompetenți au inițiat vreo curățare a mediului
universitar-academic, deci nici ei și nici mediul respectiv nu vor beneficia
din scandalul plagiatelor[ii].
Ieșirea în stradă din ianuarie a fost mai mult simbolică,
un avertisment tras în aer ce pare să fi fost uitat. O parte a celor din stradă
(sună puțin ironic, dat fiind că și așa am fost puțini) a strigat ”PDL și USL,
aceeași mizerie”. Zilele acestea încep să ne arate cu supra-măsură cât de urâtă
și întinsă e mizeria. Viața unui om nu înseamnă mare lucru prin ea însăși, iar
viețile românilor au fost transformate în invitații la talk-show-uri televizate
cu mize strict politice. Ar trebui să fie tocmai invers, politicenii să fie
invitați la problemele cetățenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu