A trece prin timp. Uzură şi bătrâneţe - efecte asupra identităţii

                                 

(text publicat acum ceva vreme și pe http://filosofiatis.blogspot.com)
Plec de la două scurte texte ale lui Alexandru Dragomir din Cinci plecări în prezent. Amintesc sumar încă de la început diferenţa ontologică dintre entităţile care se uzează (lucruri, artefacte, care se disting de obiectele strict naturale, celor din urmă aplicându-se într-un mod mai propriu termenul de erodare) şi cele care îmbătrânesc (la modul cel mai propriu referindu-se la oameni, iar prin extensie la ceea ce este viu).

Oamenii au valorizat fără să ezite, de-a lungul timpului, ceea ce rezistă la trecerea prin timp (să nu ne mire că abia secolul XX a permis contingenţa ca indice temporal al reperelor gândirii şi că tot undeva pe aici a scăzut puterea de influenţă a supra-temporalului divin). Valoarea aurului este datorată în principal rezistenţei calitative la trecerea prin timp, şi este formidabil cum această stare a materiei rămâne reperul cel mai stabil în tot ceea ce înseamnă schimburi inter-umane traductibile economic (acest statut privilegiat iese în evidenţă în timpuri tulburi, cum ar fi marile conflagraţii, când monedele naţionale îşi pierd puterile, iar aurul rămâne resursa privilegiată de plată). Desigur, mai avem şi artefactele care dobândesc plus-valoare la trecerea rezistentă prin timp, de la arhitectura lumilor vechi, la obiecte de artă, cărţi, etc. care reuşesc să traverseze epoci şi culturi şi îşi aduc întreg trecutul până în prezent.

Dintr-o perspectivă calitativă, se uzează ceea ce a ajuns la o anume identitate, percepută ca stabilă. O operă de artă, să spunem Gioconda, suferă modificări, „se uzează încet-încet, pe nesimţite, şi nicidecum sub forma unor puncte-eveniment” (p.40), la trecerea prin timp, de aici nevoia de conservare, de reducere pe cât posibil a uzurii. Artefactele îşi capătă identitatea prin decizie, prin consens şi convenţie. „Bun de tipar” reprezintă o astfel de decizie, stabilind că un text a ajuns la o structură ce va rămâne constantă, la fel şi forma ultimă a tabloului Giocondei. Asta nu înseamnă că aceste identităţi sunt naturale, nici că sunt cele mai bune posibile, ci că aşa au decis cei care le-au creat.

Bătrâneţea trimite la un alt timp de traiect temporal – ea survine în cazul entităţilor care încep existenţa printr-un proces de creştere, „(cale de 16-18 ani la om)”, cum spune ludic Alexandru Dragomir. Aici, perspectiva sa de inspiraţie heideggeriană stabileşte că identitatea este dată după gradul de posibil existent „la purtător”. Astfel, copiii şi tinerii sunt mai mult „posibil” decât sunt pur şi simplu, mai degrabă nu sunt. Dar, „de la o vârstă încolo, omul este ce a fost şi nu mai poate fi nimic altceva, chiar dacă el nu ştie sau nu vrea să accepte una ca asta” (p.218).

Gradul de posibil scade, pe măsură ce mergem către bătrâneţe. Dragomir zice următoarele: „Bătrânii noştri nu primesc vârsta lor. Ei nu pot fi bătrâni, nu fiindcă nu sunt în vârstă, ci fiindcă nu sunt pur şi simplu. Or, omul poate să „nu fie” numai atunci când e tânăr. De aceea bătrânii noştri vor să fie tineri, adică să mai creadă că mai sunt în posibil, că or să fie ceea ce o să li se întâmple, în loc să ştie că orice li s-ar întâmpla nu-i mai poate schimba” (p.219).

Cu o pagină mai devreme, Dragomir spusese că a rămâne în priza realului, a nu căuta subterfugii şi a nu mai aştepta să ţi se întâmple „ceva” din exterior, este o probă de curaj. Găsesc aici o grozavă lecţie de asumare. Ştim de la Heidegger că viaţa Dasein-ului este determinată de posibilitate, de a putea fi proiect. Şi că moartea este aceea care încheie identitatea, dat fiind că anulează posibilul. Ori, din cele de mai sus ar rezulta că undeva spre sfârşitul traiectului vieţii, când posibilul scade, limitându-se la mici detalii ce nu mai pot schimba conţinutul esenţial al vieţii, apare o tensiune ontologică ce necesită o asumare teribilă (care reprezintă, la rându-i, o decizie): a accepta că eşti – în sensul cu totul aparte în care viaţa proprie a fost deja trasată, determinată.

Deci trecerea prin timp, omeneşte vorbind, înseamnă a alege dintre „posibili” (deci a decide), a urma drumul unora dintre ei, şi, aceste drumuri, odată parcurse, se constituie treptat, pe măsură ce viaţa înaintează şi posibilii scad, în destin. Identitatea în acest caz nu este stabilită doar de „posibili”, ci de ceea ce face fiecare cu ei .

Bătrânii, în mod ironic faţă de lipsa de posibil a viitorului, au destul timp să fie retrospectivi, şi mă gândesc că Jankelevitch (Ireversibilul şi nostalgia) identifică sentimentul ireversibilului ca element principal în discuţia asupra trecerii prin timp. Aşadar, nu neapărat regretul unor anume fapte, unor alegeri greşite iese în prim plan, deşi poate constitui un puternic ingredient, ci faptul că viaţa a fost traversată în mare parte, că „a trecut”. Poţi să repari efectele anumitor fapte, să îţi îndrepţi din greşeli, dar nu poţi să faci în aşa fel încât să să nu fi făcut ceea ce ai făcut. Când un posibil a  intrat în fiinţă, nu mai poate fi negat, şters, desfiinţat. Desigur, vorbim aici într-un registru al sincerităţii faţă de sine. Jankelevitch vorbeşte despre încercarea de ştergere a trecutului ca despre o mare iluzie a omului, zădărnicită de ireversibil. 

Cele scrise până acum aici sunt doar un vag început pentru tema timpului şi identităţii. Voi încerca să dezvolt în viitoare intervenţii alte valenţe. Aşadar, va urma...