Plec de la premisa că în România politicul viciază socialul în mod fatal. Altfel spus, că această luptă dominantă pentru cine să conducă guvernul, instituţiile şi fondurile de stat polarizează societatea până la ultimul ţânc dintr-un sat moldav ce are nevoie de o amărâtă de alocaţie pentru ca părinţii lui să considere că e bine să existe.
Partea cea mai nefericită e aceea că o polarizează în jurul câtorva găşti mari, numite din lipsă de discernământ partide politice parlamentare. Mecanismul e simplu în esenţă şi extrem de pervers: acel partid care păcăleşte cel mai abil, prin orice mijloace, "alegătorul" că el este soluţia cea mai puţin imorală, va avea acces la resurse financiale şi decizionale ce l-ar bulversa spontan pe respectivul "alegător", dacă vreodată ar afla quantumul şi puterea pe care le oferă unor marionete care i se perindă prin faţa ochilor, cerându-i "sprijinul".
Ce nu înţeleg este cum de grupurile profesionale sociale majore acceptă atât de uşor această obedienţă. Profesorii, medicii, cei din justiţie, oamenii de afaceri, producătorii şi industriaşii nu au o voce şi o atitudine în raport cu dansul strâmb al politicului. În loc să pună o presiune pozitivă pe deciziile adesea lăutăreşti dar cu substrat cert de interes propriu ale politicienilor, acceptă să fie terfeliţi prin acceptarea tacită a mersului lucrurilor şi prin a servi punctual, prin indivizi coruptibili, interesele politicului.
Dacă, în loc să participe la această horă grotescă a incompetenţei, sindicatele din învăţământ, sănătate şi justiţie, asociaţiile patronale şi producători şi-ar reprezenta propriu-zis interesele, şi-ar apăra integritatea profesională şi nu ar accepta mângâieri minore pe creştet contra voturi, partidele politice nu i-ar mai putea avea aşa de uşor la picioare.
Cum se poate uşor identifica, problema aici este cea a dependenţei acestor profesii de conducerea politică. Însă lucrurile ar putea sta cu totul invers, la propriu: nu partidul de la putere ar decide cine conduce un inspectorat, un spital, o curte de justiţie (şi toate partidele de până acum au schimbat oamenii ce conduc astfel de instituţii când au preluat puterea, fără nici o excepţie), ci aceste grupuri profesionale ar decide cine ajunge la putere, în măsura în care cei aleşi le înţeleg nevoile şi acceptă oameni profesionişti la conducerea propriilor instituţii.
Însă, lucrurile stau mai prost decât ar fi minim acceptabil. Sindicaliştii sunt corupţi, oamenii de afaceri sunt complicii partidelor, forurile superioare din justiţie nu sunt credibile. Mă întreb cum de membrii acestor profesii şi activităţi acceptă atât de facil să fie reprezentaţi de oameni care nu îi reprezintă, mai mult, care întreprind fapte ce înjosesc demnitatea respectivelor profesii. Altfel spus, un grup profesional reprezintă o micro-societate care ar trebui să se organizeze în sensul celei mai bune reprezentări a propriilor interese, echilibrate în raport cu întregul social.
Profesorii ar trebui să aibă o conducere sindicală care să fie o voce puternică atât în zona legislativă cât şi în cea executivă, să direcţioneze puterea socială a celor câteva zeci/sute de mii de profesori către acel partid care înţelege să le sprijine poziţia. Atunci, nu profesorii ar fi agenţi electorali în teritoriu, ci ar fi reprezentanţii unei profesii care poate să limiteze legitim şi binevenit bunul-plac al politicului.
În România mai toată lumea vrea salarii mai mari, fără să facă efortul mental de a afla cum se pot obţine. Dacă profesorii vor salarii mai mari, atunci inevitabil vor trebui să se polarizeze (chiar dincolo de credinţele personale) către acea putere politică (existentă sau posibilă) care să obţină fonduri bugetare de stat mai consistente, care să producă un mediu de afaceri consistent. Întotdeauna profesiile de stat vor trăi bine doar dacă economia în ansamblu merge bine. Într-un mediu economic subnutrit nu vor exista resurse care să susţină educaţia; dacă bugetarii sunt majoritari pe piaţa muncii, atunci balanţa bugetului este sfărâmată. Dacă mai mulţi cheltuie bugetul decât participă la buget, de unde bani pentru educaţia, sănătatea şi bună-starea socială pe care statul ar trebui să le ofere?
Iar dacă cei din justiţie preferă să pactizeze cu interesele de îmbogăţire ale câtorva potenţaţi, asigurându-le complicitatea în faţa legii, iar fiscul preferă să evite "anumiţi" datornici, de unde să rezulte o societate competitivă, o economie cu reguli transparente, care să producă bunăstare bugetară din propria bunăstare şi bună aşezare legislativă?
Nedumerirea mea este aşadar: unde ne sunt grupurile sociale care să înţeleagă aceste lucruri, căci politicienii ştiu unde ne sunt.
Partea cea mai nefericită e aceea că o polarizează în jurul câtorva găşti mari, numite din lipsă de discernământ partide politice parlamentare. Mecanismul e simplu în esenţă şi extrem de pervers: acel partid care păcăleşte cel mai abil, prin orice mijloace, "alegătorul" că el este soluţia cea mai puţin imorală, va avea acces la resurse financiale şi decizionale ce l-ar bulversa spontan pe respectivul "alegător", dacă vreodată ar afla quantumul şi puterea pe care le oferă unor marionete care i se perindă prin faţa ochilor, cerându-i "sprijinul".
Ce nu înţeleg este cum de grupurile profesionale sociale majore acceptă atât de uşor această obedienţă. Profesorii, medicii, cei din justiţie, oamenii de afaceri, producătorii şi industriaşii nu au o voce şi o atitudine în raport cu dansul strâmb al politicului. În loc să pună o presiune pozitivă pe deciziile adesea lăutăreşti dar cu substrat cert de interes propriu ale politicienilor, acceptă să fie terfeliţi prin acceptarea tacită a mersului lucrurilor şi prin a servi punctual, prin indivizi coruptibili, interesele politicului.
Dacă, în loc să participe la această horă grotescă a incompetenţei, sindicatele din învăţământ, sănătate şi justiţie, asociaţiile patronale şi producători şi-ar reprezenta propriu-zis interesele, şi-ar apăra integritatea profesională şi nu ar accepta mângâieri minore pe creştet contra voturi, partidele politice nu i-ar mai putea avea aşa de uşor la picioare.
Cum se poate uşor identifica, problema aici este cea a dependenţei acestor profesii de conducerea politică. Însă lucrurile ar putea sta cu totul invers, la propriu: nu partidul de la putere ar decide cine conduce un inspectorat, un spital, o curte de justiţie (şi toate partidele de până acum au schimbat oamenii ce conduc astfel de instituţii când au preluat puterea, fără nici o excepţie), ci aceste grupuri profesionale ar decide cine ajunge la putere, în măsura în care cei aleşi le înţeleg nevoile şi acceptă oameni profesionişti la conducerea propriilor instituţii.
Însă, lucrurile stau mai prost decât ar fi minim acceptabil. Sindicaliştii sunt corupţi, oamenii de afaceri sunt complicii partidelor, forurile superioare din justiţie nu sunt credibile. Mă întreb cum de membrii acestor profesii şi activităţi acceptă atât de facil să fie reprezentaţi de oameni care nu îi reprezintă, mai mult, care întreprind fapte ce înjosesc demnitatea respectivelor profesii. Altfel spus, un grup profesional reprezintă o micro-societate care ar trebui să se organizeze în sensul celei mai bune reprezentări a propriilor interese, echilibrate în raport cu întregul social.
Profesorii ar trebui să aibă o conducere sindicală care să fie o voce puternică atât în zona legislativă cât şi în cea executivă, să direcţioneze puterea socială a celor câteva zeci/sute de mii de profesori către acel partid care înţelege să le sprijine poziţia. Atunci, nu profesorii ar fi agenţi electorali în teritoriu, ci ar fi reprezentanţii unei profesii care poate să limiteze legitim şi binevenit bunul-plac al politicului.
În România mai toată lumea vrea salarii mai mari, fără să facă efortul mental de a afla cum se pot obţine. Dacă profesorii vor salarii mai mari, atunci inevitabil vor trebui să se polarizeze (chiar dincolo de credinţele personale) către acea putere politică (existentă sau posibilă) care să obţină fonduri bugetare de stat mai consistente, care să producă un mediu de afaceri consistent. Întotdeauna profesiile de stat vor trăi bine doar dacă economia în ansamblu merge bine. Într-un mediu economic subnutrit nu vor exista resurse care să susţină educaţia; dacă bugetarii sunt majoritari pe piaţa muncii, atunci balanţa bugetului este sfărâmată. Dacă mai mulţi cheltuie bugetul decât participă la buget, de unde bani pentru educaţia, sănătatea şi bună-starea socială pe care statul ar trebui să le ofere?
Iar dacă cei din justiţie preferă să pactizeze cu interesele de îmbogăţire ale câtorva potenţaţi, asigurându-le complicitatea în faţa legii, iar fiscul preferă să evite "anumiţi" datornici, de unde să rezulte o societate competitivă, o economie cu reguli transparente, care să producă bunăstare bugetară din propria bunăstare şi bună aşezare legislativă?
Nedumerirea mea este aşadar: unde ne sunt grupurile sociale care să înţeleagă aceste lucruri, căci politicienii ştiu unde ne sunt.
Bună întrebare: unde sunt?
RăspundețiȘtergereAș face totuși câteva precizări.
Nu-i util să confunzi politicienii cu politica. Ceea ce observ e tocmai o lipsă de activism și scârbă generală tocmai din cauza acestei confuzii.
Un doctor care își face treaba bine, un profesionist bun sau un profesor bun, toti aceștia fac gesturi politice prin însăși profesiile lor în măsura în care activitatea lor este subsumată existenţei unui stat cu toate instituţiile sale.
Cu alte cuvinte, ideea ar fi că, fie că ne asumăm sau nu, facem politică prin orice gest în spaţiul public. La noi, această lipsă de asumare vine din mai multe direcţii:
- politica a fost demonetizată de comunişti şi devalorizată de actuala clasă politică.
- n-am fost niciodată o naţiune politică pentru că undeva am simţit (sau am ştiut) mereu că, indiferent de miza politică internă, jocurile sunt făcute în altă parte.
- politica n-a fost privită niciodată în sensul gospodăresc al cuvântului (a administra binele cetăţii), ci mai degrabă a fost monopolizată în mâinele unora care au ştiut să profite de dezechilibrele societăţii.
Nu ştiu dacă pot fi de acord că orice gest din spaţiul public este politică. Ar trebui să cădem de acord mai întâi cu ceea ce înseamnă spaţiul public. La fel cum nu am putut să ne armonizăm uşor cu chestiunea ce e politică şi ce nu.
RăspundețiȘtergereAmbele probleme suportă înţelesuri mai laxe dar şi mai rigide.
În sens lax, orice gest este politică şi orice manifestare în afara spaţiului intim este publică.
În sens restrâns, lucrurile sunt privite vectorial: prin reprezentanţi, instituţii, factori de decizie şi putere.
În sens lax, suntem toţi implicaţi (şi astfel poţi "citi" puterea de cumpărare a românilor în variaţiile sacoşei vecinei pensionare de la etajul II, precum poţi "citi" gradul de decadenţă al tinerilor în evoluţia minunatului ei nepot), în sens restrâns trebuie să fii atent la cum anume este luată o decizie politică - ce actori sunt implicaţi: sunt doar politiceni sau şi reprezentanţi ai celor afectaţi de acea decizie, cu poziţiile şi interesele lor legitime.
Ceea ce vizam eu în postare era tocmai carenţa unei vectorializări autentice, trecerea de la toţi la unii, reprezentanţii celor mulţi.
Nu cred că generalizări de tipul: orice gest în spaţiul public este politică, ne ajută prea mult. Într-adevăr, cei care îşi fac bine treaba vorbesc prin asta despre un mod serios de a înţelege mersul societăţii şi al vieţii, dar asta e o condiţie insuficientă pentru o vectorializare bună a profesiei din care fac parte. Ori tocmai acest ultim aspect îmi pare a fi o carenţă majoră, decisivă.
Dacă înţeleg bine, deplângi lipsa unor mecanisme de filtrare ale societăţii, nişte filtre mai bune prin care unii să ajungă în funcţii de conducere şi să determine destinele celor mulţi.
RăspundețiȘtergereDacă duc ideea mai departe, chiar şi în sensul restrâns al politicului, responsabilitatea aparţine tuturor în măsura în care aceştia deţin pârghiile acestor mecanisme de filtrare.
Cum sunt cu putinţă politicienii dacă nu cu aprobarea noastră activă sau pasivă?
Deplâng sensul restrâns al politicii pentru că se pierd astfel o mulţime de sensuri de a activa în numele binelui cetăţii. Un articol bine scris, un protest, un refuz, o petiţie sunt mesaje adresate sistemului, mesaje la care aceasta este obligat să reacţioneze.
Mai mult decât atât, acest sens restrâns fragmentează o înţelegere a lucrurilor şi limitează solidaritatea, scăzând şansele ca un medic din Oradea să fie solidar cu un profesor din Botoşani.
Adi, dar eu nu militam pentru un sens restrâns, doar îl aveam în prim-planul vederii. Nu spun că acel sens lax nu e politică, şi nici că nu e important.
RăspundețiȘtergereDacă e vreo credinţă la care ţin e aceea că oamenii vii, concreţi sunt cei ce merită atenţia noastră, în dauna unor spilcuiţi ce se erijează în purtători de vorbe şi cuvânt pentru alţii.
M-aş opri la ultima ta propoziţie şi aş extrage o întrebare foarte bună de acolo: ce solidaritate există între un medic din Oradea şi un profesor din Botoşani?
Rezumând, cred că eu am în vdeere aici mai degrabă reprezentabilitatea, iar tu solidaritatea, ambele fiind trăsături de bază ale democraţiei.
Tu spui că a doua ar aigura cumva şi funcţionarea primeia. Sunt de acord, însă pentru solidaritate e nevoie de canale de comunicare, de legături de tradiţie, cultură, simţ al apartenenţei, simţ civic, deci implicare şi desigur un spaţiu public care să permită dialogul.
In afara solidaritatilor nationaliste, cunosti alte valente ale solidaritatii care sa fi condus sau sa conduca la un simt al apartenentei la aceeasi comunitate?