M-am uitat acum câteva zile pe youtube la dialogul Hertha Muller - Gabriel Liiceanu. Frapant. Disproporţionat. Nici o continuitate de idei între cei doi, carevasăzică dialog eşuat.
Gabriel Liiceanu s-a prezentat într-o dispoziţie mai degrabă academică, festivo-serioasă.
Hertha Muller a fost defensivă în mare parte a discuţiei, încercând să îşi traducă şi adapteze întrebările interlocutorului, când era vizibil că poziţia sa s-ar fi vrut confesiv-rememorativă, uşor ludică (să nu întristeze sala şi să nu pornească una din preocupările preferate de români - licitaţia de văicăreli a greutăţilor suferite), situată în concretul vieţii, urmând ca de acolo să apară salturi către semnificaţii mai importante ale istoriei care suntem toţi.
Nu am reuşit să îmi explic bovarismul întrebărilor lui Gabriel Liiceanu (vezi statutul scriitorului, nevoia de recunoaştere), nici căutarea insistentă a unei confirmări din partea Herthei Muller cu privire la moralitatea "noastră, a celor rămaşi acasă", adică a grupului intelectualilor din care şi Gabriel Liiceanu făcea parte, cei care au scris cărţi curate, fără compromisuri ideologice.
Termenul pe care l-am găsit pentru atitudinea lui Liiceanu este cel de ineleganţă (unul alternativ ar fi cel de rigiditate, însă ineleganţa prinde şi lipsa de reverenţă pentru invitat). Întrebările pregătite dinainte şi care curgeau indiferent dacă discuţia produsă le atinsese deja sau le făcea caduce, revenirea obsesivă la soarta celor rămaşi în ţară, deşi inteligenţele celor doi au produs pe parcurs întrebări extrem de fertile, chiar fermecătoare, lipsa de tact la răspunsurile interlocutorului şi la reacţia sălii, competiţia stânjenitoare izbucnită între cei doi cu referire la reacţia moralmente cea mai bună raportată la regimul comunist, dizidenţă, civism, toate sunt produse de incapacitatea lui Liiceanu de a valsa cu un interlocutor ce nu concede si aprobă usor.
Care sa fie cauzele acestei ineleganţe?
Aş risca un răspuns: lipsa unei practici culturale critice în spaţiul autohton. Altfel spus, ne-obişnuinţa de a fi criticat, de a ţi se răspunde răspicat că o afirmaţie, teză nu e corectă, şi de a accepta acest lucru, dacă sunt argumente. Corolarul acestei chestiuni e că în spaţiul autohton critica este de fapt anihilare, autorul nu e bun de nimic, cartea sa e o totală pierdere de vreme. Acesta e un extremism periculos - pe aici ori autorul are întru totul dreptate, ori nu are deloc. Şi tare îmi e că Liiceanu s-a obişnuit să fie în prima parte a acestei ultime disjuncţii.
Şi acest stadiu incipient, paleolitic al criticii, este extins la toate palierele care ar avea nevoie de critică constructivă.
Nu spun că Hertha Muller era de partea dreptăţii, nici nu cred că aş fi în măsură. Dar nici nu cred că a participat la discuţia asta ca să îl minimalizeze le Liiceanu şi pe cei rămaşi în ţară. Ar fi absurd.
Gabriel Liiceanu s-a prezentat într-o dispoziţie mai degrabă academică, festivo-serioasă.
Hertha Muller a fost defensivă în mare parte a discuţiei, încercând să îşi traducă şi adapteze întrebările interlocutorului, când era vizibil că poziţia sa s-ar fi vrut confesiv-rememorativă, uşor ludică (să nu întristeze sala şi să nu pornească una din preocupările preferate de români - licitaţia de văicăreli a greutăţilor suferite), situată în concretul vieţii, urmând ca de acolo să apară salturi către semnificaţii mai importante ale istoriei care suntem toţi.
Nu am reuşit să îmi explic bovarismul întrebărilor lui Gabriel Liiceanu (vezi statutul scriitorului, nevoia de recunoaştere), nici căutarea insistentă a unei confirmări din partea Herthei Muller cu privire la moralitatea "noastră, a celor rămaşi acasă", adică a grupului intelectualilor din care şi Gabriel Liiceanu făcea parte, cei care au scris cărţi curate, fără compromisuri ideologice.
Termenul pe care l-am găsit pentru atitudinea lui Liiceanu este cel de ineleganţă (unul alternativ ar fi cel de rigiditate, însă ineleganţa prinde şi lipsa de reverenţă pentru invitat). Întrebările pregătite dinainte şi care curgeau indiferent dacă discuţia produsă le atinsese deja sau le făcea caduce, revenirea obsesivă la soarta celor rămaşi în ţară, deşi inteligenţele celor doi au produs pe parcurs întrebări extrem de fertile, chiar fermecătoare, lipsa de tact la răspunsurile interlocutorului şi la reacţia sălii, competiţia stânjenitoare izbucnită între cei doi cu referire la reacţia moralmente cea mai bună raportată la regimul comunist, dizidenţă, civism, toate sunt produse de incapacitatea lui Liiceanu de a valsa cu un interlocutor ce nu concede si aprobă usor.
Care sa fie cauzele acestei ineleganţe?
Aş risca un răspuns: lipsa unei practici culturale critice în spaţiul autohton. Altfel spus, ne-obişnuinţa de a fi criticat, de a ţi se răspunde răspicat că o afirmaţie, teză nu e corectă, şi de a accepta acest lucru, dacă sunt argumente. Corolarul acestei chestiuni e că în spaţiul autohton critica este de fapt anihilare, autorul nu e bun de nimic, cartea sa e o totală pierdere de vreme. Acesta e un extremism periculos - pe aici ori autorul are întru totul dreptate, ori nu are deloc. Şi tare îmi e că Liiceanu s-a obişnuit să fie în prima parte a acestei ultime disjuncţii.
Şi acest stadiu incipient, paleolitic al criticii, este extins la toate palierele care ar avea nevoie de critică constructivă.
Nu spun că Hertha Muller era de partea dreptăţii, nici nu cred că aş fi în măsură. Dar nici nu cred că a participat la discuţia asta ca să îl minimalizeze le Liiceanu şi pe cei rămaşi în ţară. Ar fi absurd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu