Lenea şi frica

Într-un post anterior (Amnezia românească) descriam impresii personale din chiar ziua alegerilor, atrăgând atenţia asupra unor aspecte destul de grave: atomismul electoral, lipsa de programe politice a partidelor, sentimentul unei uriaşe trădări.

Astăzi, la ceva distanţă de ce scriam atunci, sentimentul acela s-a adeverit, mai mult decât mă aşteptam. Noua coaliţie (monstruoasă, imorală, bulversantă) deja s-a instalat, fără timiditate, remuşcări, regrete. Se simte bine, se răsfaţă într-un mediu politic pe care îl ocupă aproape în întregime monstruozitatea ei.

E monstruozitate doar dacă îţi permiţi luxul de a avea memorie. PDL-ul s-a definit şi a intrat în jocul politic ca alternativă ceva mai serioasă la PSD - partidul care aminteşte de famiglia Borgia, în varianta post-comunistă. Acum, şi-a anulat identitatea. PNL-ul a făcut acelaşi lucru în guvernarea trecută. Mediul politic devine astfel indistinct, unificându-se în intenţia de a controla centrii economici si sociali prin care banii intră şi ies.

Nu mai avem diversitate, poliarhie, nu mai are cine critica. Singurul reper e Uniunea Europeană, care a arătat deja când ne-a primit că ştie să închidă ochii destul de mult. Deci, toată chestiunea se va reduce la reglajul dintre politicul românesc şi UE, unde se decide cât se poate fura şi cât investi în dezvoltare.

Lipsa opiniilor critice sugrumă respirabilitatea spaţiului comunitar. În România critica se face prost, foarte prost, înspăimântător de prost. Mă refer în primul rând la presă. Accentul cade mai mereu pe scandal, pe evidenţierea cât mai colorată a neregulii, care, cu cât e făcută de un personaj mai cunoscut, cu atât e mai bine (asta în partea de eveniment). Atitudinea critică e păstrată pentru editorialişti, care iau lucrurile în mod personal şi domină moral şi sapienţial scena socială. Ei nu greşesc, ei dau sfaturi subtile, ei înţeapă.

Apoi mă refer la oameni şi la presupuşii lor vectori: societatea civilă. Aici lucrurile stau şi mai prost. Societatea civilă atrage uneori atenţi asupra unor nereguli, dar sprijinul social pentru aceasta e quasi-nul. Ce-ar mai fi? Ar trebui măcar grupuri sociale sau economice coagulate de interese comune (sindicate dar nu numai) să ia atitudini critice şi să propună noi reguli. De la sindicate ştim doar depsre măriri de salarii. Atât. Alte grupuri? Nu am la cunoştinţă să existe. Grupul IMM-urilor e vândut din naştere, la nivelul liderilor decizionali, puterii. Agricultorii nu sunt uniţi, ei mor de foame. Bugetarii vor salarii şi atât. Despre restul? Tăcere.

Mă gândesc că un filosof precum Kant îşi numea filosofia critică (a raţiunii). Dar ce înţelegea el prin critică? O atitudine. De modificare a ideilor şi credinţelor vremii. De la a pune sensul lucrurilor într-un dincolo de noi (metafizica teologică şi cosmologică) la a pune sensul în noi (asta a fost treaba lui şi a făcut-o foarte bine). Cei ce gândim. Oameni. De la a te supune unor idei pentru că aşa îţi sunt spuse şi date la a lua pe cont propriu exerciţiul gândirii. Critica sa e pasul imediat inferior revoluţiei. În revoluţie bulversezi puterea, în critică, fiecare îşi păstrează funcţia socială, însă în spaţiul public fiecare este îndemnat să aducă argumente pentru modificarea unor direcţii sociale care nu merg bine. În felul acesta puterea e direcţionată, corectată.

Kant se întreba: de ce un aşa mare număr de oameni preferă să fie conduşi de alţii, să primească de la alţii aflaţi în posturi de conducere sensurile vieţilor lor, în loc să îşi ia pe cont propriu viaţa? El a dat un răspuns: lenea şi frica.