De l'evasion

text scris la invitatia lui  Adi http://adrian.filozofie.ro/ pentru http://www.filozofie.ro/

De l'evasion - aşa se cheamă o carte încă netradusă la noi a lui Levinas, un filosof francez despre care, dacă suntem îndeajuns de însetaţi, vom mai auzi. Asta s-ar traduce prin: despre evaziune sau despre evadare. Evaziune nu fiscală, nu economică, ci evaziune din propriul sine. Evadare din propriul sine. Încercare de altfel nereuşită spune el, întrucât suntem condamnaţi la a fi noi înşine. Eu sunt condamnat la a fi eu însumi, oricât aş încerca să mă eschivez, oriunde aş încerca să fug de mine. Oedip (cel din Sofocle) la fel, ar putea încerca oricât să evadeze din sine, şi ar avea toate motivele, doar e nevinovat, însă nu ar putea. Legătura care leagă eul de sine nu poate fi negată nici de cei mai vaşnici nihilişti.  

O aşa stare e numită de Levinas dramatizarea tautologiei, dramatizarea faptului că eu sunt eu. 

Dar ce e cu acest propriu sine? din ce evadăm? Sinele este locul acestei perpetue întoarceri, atunci când resimţim (undeva în interior, un loc cu nimic precis, nimic matematizat, nimic formal) experienţele vieţii prin care trecem, cele ce ni se întâmplă. Nu e raţional, nu e cine ştie ce entitate subtilă, este doar incapacitatea evadării. Dacă sufăr şi încerc să evadez din mine (mine-le meu suferind) pot încerca prin variate mijloace: plăceri, aburi de alcool, uitarea de mine prin droguri, însă, inevitabil, mă întorc la mine. Sinele e starea din care nu poţi fugi la fel cum nu poţi fugi de suferinţă, ci doar înduri, stare pasivă. 

Nivelul la care vorbim acum nu e cel al activităţii zilnice, unde toată lumea e plină de treabă. Suntem în secolul hiper-activităţii (planning, deadline, management, eficienţă), lumea pare stâpână pe situaţii cum nu a fost niciodată. Însă aceasta este o spumă, o spumă din care poţi obţine bani frumuşei dacă eşti bine adaptat, iar dacă eşti îndeajuns de superficial chiar îţi poţi găsi aici un acasă. 

Însă în spatele acestor activităţi sinele plânge. Sinele nu vrea să ştie de psiholog, sinele vrea prietenie - relaţie dezinteresată, nu o voce mieroasă plătită piperat. Sinele nu e mulţumit cu zâmbete oferite bonus la tranzacţii. Situaţiile în care sinele este prins afectiv nu pot fi manageriate, căci planificarea surpă chiar sentimentele pe care le căutăm de la ceilalţi - obţinute într-o relaţie liberă, dezinteresată. A nu se înţelege de aici că într-o relaţie liberă nu există deloc ordine, şi că nu ne putem dori şi proiecta viitorul. Doar că, în aceste proiectări, celălalt nu se comportă niciodată ca un obiect căruia îi cunoaştem toate reacţiile şi traiectoria. A-l respecta pe celălalt înseamnă a-l lăsa să fie, şi a proiecta un viitor alături de el e a conjuga două libertăţi, a le pune împreună.  

S-a spus că prin capitalism societatea s-a atomizat, că am redevenit monadele lui Leibniz, fără uşi fără ferestre. Să zicem că un sine conştientizează această situaţie - calculatele relaţii umane care au invadat socialul - şi încearcă să evadeze. Levinas spune că nu poate. 

Atunci?

Trebuie să le străbată, să le traverseze. Către ce? către cine?

Către sine? Dar e la sine, nu poate evada din sine decât temporar. Şi s-ar putea amăgi perpetuu, fără putinţa de a ieşi din vertijul propriilor proiecţii. 

Atunci? Către celălalt. Către viaţa concretă a lui, către suferinţa lui, către singurătatea lui, către faptul că e o fiinţă muritoare. Este întocmai ca teoria fractalilor (aşa cum mi-a povestit-o un amic din domeniul fizicii): ceea ce dintr-o perspectivă apare ca linie continuă într-un câmp de mişcare este, atunci când te apropii şi priveşti în detalii, o mişcare foarte complexă, deloc lineară ci multiplu frântă, care merge de fapt cu detaliile către infinit. 

Întocmai aşa este şi cu vieţile celorlalţi. De departe, pot fi nişte statistici, sau nişte chestionare, sau nişte vag cunoscuţi cărora le cunoaştem câteva puncte din traiectoria vieţii.  Cu cât intrăm mai mult în profunzime şi detaliu, le descoperim răul din spatele binelui, binele din spatele răului, le descoperim în cele din urmă unicitatea. Aceasta, spun cei ce se grăbesc în a fi raţional-pragmatici, este o pierdere de vreme, fiind contrară simţului de orientare şi rentabilităţii. Nu poate fi cuantificată, măsurată, este deja anarhie. Una necesară, poate...

Toată subtilitatea stă în faptul că, pentru a scăpa din apăsarea unei vieţi inautentice, nu e de ajuns să te eliberezi tu de ea, să te consideri un izbăvit prin mişcări intelectuale sau elitist-economice. Trebuie să te cobori în detaliile vieţii celuilalt. Detaliile autentice. Cele care îl fac şi pe el să îşi dorească a evada din sine. Greul abia acolo începe, dar tot acolo începe să fie aerul respirabil. 

Înţelege-l pe celălalt, ca să speri să fii înţeles şi să speri să te înţelegi, ar spune cineva care ar extrage sfaturi din cele spuse până acum.